Autor: 
Categoria: 
„Infinitul
(apeiron) înseamnă Greşeala“, spuneau pitagoricienii, dacă ar trebui să-l
credem pe Aristotel, care îi citează în Etica Nicomahică (cartea a II-a, 6,
14). Ar fi prea mult să încercăm aici chiar şi numai un scurt comentariu al
acestei enigmatice gîndiri în care pitagoricienii, deschizătorii acestei
Mathesis Universalis ce avea să reducă întreg creatul la cantitate şi la număr,
şi-au revărsat înţelepciunea. Să fi fost ea, oare, solidară cu această altă
gîndire grecească pe care sîntem îndreptăţiţi să i-o acordăm lui Anaximandru,
anume că principiul tuturor lucrurilor este infinitul şi tocmai ceea ce le dă
naştere reprezintă cauza distrugerii lor, manifestarea acestora nefiind decît o
lipsă de pietate faţă de fiinţa pură? Este mai mult decît probabil, deşi cu un
temei filologic cam incert. Dar filozofia greacă, întocmai precum gîndirea
indiană, nu s-a exprimat niciodată limpede asupra acestui punct; ea îşi avea
„tainele“ proprii, pe care le păstra doar pentru iniţiaţii săi; iar această
gîndire se numără şi astăzi printre tainele pe care detesta să le împărtăşească
clar publicului de negeometri căruia, după cum ştim, accesul la înţelepciune îi
era interzis. Doar în cuvinte voalate se spunea că însăşi viaţa este o
cutezanţă, o greşeală, o lipsă de pietate, şi că cel mai mare păcat al
creaturii este de a fi ajuns, prin setea de infinit, la existenţă, la nefiinţă,
în fluxul naşterii şi al dispariţiei, al generării şi al coruperii1.
În felul acesta,
filozofia greacă ni se înfăţişează precum Victoria de la Samotrace, sculptură
lipsită de cap, dar o sculptură al cărei cap va fi fost în mod voit dat la o
parte, căci trebuia să rămînă proprietatea exclusivă a hierofanţilor; trupul
fusese cedat publicului, dar capul, păstrat cu mare grijă cine ştie unde, nu
înceta să decidă asupra expresiei şi a semnificaţiei, postulat invizibil şi
inexprimabil pe care se sprijină discursul vizibil şi exprimat. Postulatul
acesta invizibil este cel care comandă în secret gîndirea, chiar cea de ordin
pur practic, s-ar părea, iar Aristotel îl formulează astfel: infinitul este
excesul, adică ceea ce se opune mediei corecte, măsurii, împlinitului; el
desemnează cele două extreme între care se situează echilibrul. Că ar fi o
legătură tainică între această gîndire şi maxima pitagoriciană, lucrul este
neîndoielnic, deoarece, din chiar zorii gîndirii speculative, s-a stabilit un
raport între sensul infinitului în metafizică, cel al excesului, al lipsei de
măsură în etică şi al profunzimii în artă. Întreaga gîndire speculativă nu a
fost decît un efort înflăcărat pentru a prinde legătura lor intimă şi a face ca
aceşti termeni, la prima vedere eterogeni – lipsa de pietate, răul, urîtul –,
să devină solidari.
Gîndirea antică (şi nu numai ea) descoperea acolo o
trăsătură comună: pasivitatea intelectului, lipsit de cunoaştere şi de
libertate. Într-adevăr, în termeni de cunoaştere, aceste realităţi nu reflectă
conştiinţa în sensul că ea ar acţiona, ci doar în sensul că asupra ei se
exercită acţiunea şi ea o suportă; astfel, virtutea pe care spiritul nostru o
extrage din străfundul său este act şi Adevăr, dar iubirea, care presupune
existenţa datului, înseamnă pasiune şi eroare. Orice prezenţă a unui iraţional
diminuează conştiinţa, orice valoare atribuită datului o neagă. Un Sofocle, cu
puţin înainte de triumful imens al gîndirii speculative, încă mai este încercat
de cîteva scrupule şi nu se apropie decît cu băgare de seamă de tainele artei,
lăudîndu-l, de pildă, pe Eschil pentru ceea ce făcea, deşi o făcea inconştient.
Dar aceste scrupule nu au întîrziat să fie măturate de „spiritul vremii“.
Comentînd gîndirea lui Sofocle, Nietzsche ne asigură de faptul că un Euripide,
discipol al lui Socrate, nu ar fi admis ca ceea ce a fost făcut în mod
inconştient să fie luat drept bun; pentru el, infinitul însemna deja greşeala;
numai conştiinţa, media dreaptă, ascultarea de sine reprezentau binele. Îmi
asum riscul de a afirma, la rîndul meu, că Valéry, discipol al lui Descartes,
merge încă şi mai departe decît Euripide în acest refuz. Dar nu vreau să par un
profet; însuşi Valéry a exprimat această gîndire într-un fel cum nu se poate
mai limpede, şi pe ea o apără sub scutul tradiţiei franceze, în măsura în care,
desigur, este resimţită şi presupusă, mai curînd decît exprimată explicit în
această tradiţie pe care şi-o însuşeşte: „Mi-ar plăcea infinit mai mult, spune
el, să scriu într-o luciditate deplină ceva slab, decît să dau naştere, în
transă, unei capodopere dintre cele mai minunate“. Şi altundeva: „Aş prefera să
fi compus o operă mediocră cu toată luciditatea decît o capodoperă cu
străfulgerări, într-o stare de transă“.
Veţi fi de acord
că este fără îndoială vorba, în aceste texte, de cu totul altceva decît de o
atitudine privind conformitatea sau non-conformitatea cu o tradiţie poetică
privilegiată; postularea aceasta nu este scoasă la iveală decît pentru a
acoperi o altă postulare mai profundă, care, ne dăm seama, se preocupă foarte
puţin de succesul ori insuccesul poemului ca atare; singurul lucru voit este
păstrarea cu orice preţ a unei definiţii a priori a poeziei, concepută astfel
încît să bareze energic calea oricărei intruziuni a infinitului în ea. Iar dacă
infinitul a pătruns în poem fără să dăuneze, totuşi, frumuseţii sale, ceea ce
se caută este a împiedica aflarea acestui lucru, iar transgresiunea să devină
conştientă; altminteri, ce-ar mai rămîne din definiţie? Dacă singura
posibilitate a unei poezii care şi-ar trăda definiţia este o contradicţie în
termeni, atunci este cu atît mai limpede că succesul său ar fi o dovadă
neliniştitoare că ea răspunde unei exigenţe reale a spiritului nostru şi ar
înlătura, astfel, această contradicţie. Ajunge doar ca poezia să-şi dea seama
că-şi poate transgresa definiţia fără ca esenţa să-i fie atinsă şi fără vreo
pierdere de substanţă sau de formă, iar oricine va înţelege că nu infinitul
este greşeala şi că, oricum, nu este o greşeală artistică. Valéry nu
nesocoteşte faptul că o astfel de gîndire poate să-l frămînte pe poet, ba chiar
să-l ispitească. Şi, oare, nu însuşi Baudelaire şi-a luat tocmai misiunea de a
da o formă şi un obiect temerilor sale într-o propoziţie care nu avea nimic
ambiguu: „Străfundul caracterului nostru“, spune el, „este o îndepărtare de
orice lucru extrem. Unul dintre diagnosticele speciale ale oricărei arte
franceze este de a evita excesivul, absolutul şi profundul“? Contează mai puţin
aici să stabilim în ce măsură această judecată este adevărată sau falsă; de
altminteri, nu este nici un neajuns s-o considerăm adevărată. Se întîmplă des
ca tradiţia franceză să-şi atribuie un merit din ceea ce Baudelaire îi
reproşează; dar acest lucru explică, poate, motivul pentru care străinii ne-au
acordat cu atîta zgîrcenie şi dificultate o forţă poetică, în vreme ce proza
noastră s-a bucurat dintotdeauna de favorurile lor.
Iar aceasta deoarece
străinii nu sînt cîtuşi de puţin insensibili la poezia noastră din cauza
virtuţilor sale – modestie, pudoare, teamă de ridicol –, întrucît apreciază
aceste virtuţi în proză, dar, în mod foarte probabil, deoarece virtuţile pe
care le apreciază în proză li se par insuficiente sau deplasate în poezie. Ei
admit că o proză bună se cade a fi limpede, cugetată şi mergînd drept la ţintă;
în schimb, se crede, poate în mod eronat, că poemul presupune un grăunte de
nebunie. Valéry se felicită că „străinul“ ne invidiază sau ne reproşează gustul
pentru desăvîrşirea2 meseriei. Este, aici, o părere cam grăbită, pe care
lectura acelor scriitori ar fi înlăturat-o cît se poate de repede; dar străinul
crede că noi confundăm perfecţiunea artistică, pe de o parte, cu utilizarea
deliberată a unor virtuţi etice minore, cum ar fi pudoarea şi modestia, pe de
alta; el consideră că perfecţiunea limbajului se potriveşte, în sentimente şi
idei, atît unei înclinaţii către moderaţie, cît şi unui gust pentru extremă.
Dacă există un „finit“ francez, el nu ţine nici de meserie, nici de limbaj: el
este o formă a gîndirii3, o atitudine metafizică.
Desigur, întocmai
ca Valéry, Baudelaire ne propune o problemă a cărei însemnătate depăşeşte
problema tradiţiei franceze, deşi ambii o pun în cauză, îngroşîndu-i
trăsăturile, unul pentru a-i lua apărarea, celălalt pentru a-şi înteţi atacul;
dar, dincolo de această tradiţie, Valéry trimite la propoziţia pitagoriciană,
după cum de aceeaşi propoziţie pitagoriciană se izbeşte şi Baudelaire. Este
foarte probabil ca, deşi i se întîmplă să-l citeze pe Aristotel, Baudelaire să
nu fi deschis niciodată Metafizica; dar, fie că este sau nu un hazard, gustul
acesta, pe care îl propovăduieşte, pentru extremă, pentru absolut şi pentru
profund, el îl numeşte tocmai „gustul infinitului“. Vom vedea mai departe că nu
este vorba cîtuşi de puţin despre o pură alăturare de vocabule; orice ar
înţelege Baudelaire prin „infinit“, este vorba tot despre „principiul4 tuturor
lucrurilor“, al vieţii care debordează formele, al lumii create, nu doar
gîndite; actul care îşi propune să-l prindă, să-l trăiască ori să-l exprime
este mereu conceput ca un exces, ca o îndrăzneală. Şi, cu toate că Baudelaire
ne sfătuieşte să ne folosim de acest exces şi să nu evităm această îndrăzneală,
el nu ezită, totuşi, să vadă în el un păcat, o greşeală. O poziţie mai ideală
faţă de această problemă nici că poate fi concepută.
–––––––––––––
1. Cf. traducerea
medievală a lui Aristotel: De generatione et corruptione (n.tr.).
2. Termenul
utilizat de Fondane este „fini“, deseori într-o accepţie dublă: de opus al lui
„infini“ şi de încheiat, (de)săvîrşit (n.tr.).
3. În limba
franceză: penser, deci gîndire în sensul activ al cuvîntului, trimiţînd la
procesualitatea actului, nu la rezultat (n.tr.).
4. Cu sensul de
început, cf. formula in principio erat verbum (n.tr.).
–––––––––––––
Referinţa originală:
Benjamin Fondane,
Baudelaire et l’expérience du gouffre, préface de Jean Cassou, Paris, Éditions
Seghers, Collection „L’archipel“, 1972, pp. 22-26.
Volum în
pregătire la Editura Limes, seria „Benjamin Fondane“,
Opere
complete franceze
Traducere din
limba franceză, studiu, note, comentarii şi anexe
de Luiza
Palanciuc şi Mihai Şora
RSS Feed
Newsletters