Restitutio Benjamin Fondane. Corespondenţă Fondane – Maritain - Numarul 422 - Mai - 2008 - Arhiva

Restitutio Benjamin Fondane. Corespondenţă Fondane – Maritain

Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Geneviève Fondane

către Jacques Maritain

Paris

18 iulie 1945

Scumpul meu Prieten,

Au trecut atîtea şi atîtea zile de cînd vreau să vă scriu, dar am fost prinsă într-un vîrtej de tulburări, căutări, surmenaj, care nu mi-au lăsat nici o clipă de linişte. Am întîlnit cu totul întîmplător un deportat care l-a cunoscut pe soţul meu în lagărul de la Flossenburg, în luna martie 19451. Vestea aceasta, care ar fi trebuit să-mi aline suferinţa, nu a făcut, pînă la urmă, decît să-mi sporească groaza. Într-adevăr, în afară de cîteva grupuri căzute în mîinile ruşilor, toţi cei scăpaţi de la Flossenbürg, eliberaţi de americani, s-au întors în Franţa, şi bolnavii, şi cei sănătoşi. Iar soţul meu, foarte slăbit, era la capătul puterilor. Evacuarea din Silezia de Sus spre Flossenbürg fusese cumplită. Din convoiul de 5.000 de suflete, din care făcea parte dumnealui, 4.000 s-au stins pe drum. Dar soţul meu era deja la Flossenburg de cîtăva vreme, venit de la Auschwitz, la sosirea acestui băiat. Nu e cazul să vă povestesc cum arăta lagărul: foamete, frig, lovituri, îngrămădeală, 1.100 într-o baracă, cîte patru oameni într-un pat, şi interminabilul apel afară, în picioare, de la 4 dimineaţa...

Şi, pînă la urmă, cu trei zile înainte de sosirea americanilor, ultimul şi tragicul exod al celor 20.000 de supravieţuitori, împinşi pe drum de către S.S.-işti, care îi împuşcau fără milă pe toţi cei rămaşi în urmă, neputincioşi... La venirea blindatelor americane, mai rămăseseră doar 6.200. În numai trei zile, 11.800 de oameni fuseseră masacraţi şi doar o coloană de 2.000, care s-a ţinut mereu în capul convoiului, a fost eliberată de către ruşi. Să fi fost soţul meu printre ei? Să fi fost, oare, trimis în Cehoslovacia pe la începutul lui aprilie? Nici unul dintre cei scăpaţi de la Flossenburg, pe care am izbutit să-i întîlnesc, n-a ajuns, pînă azi, să-mi spună mare lucru, nici măcar acela care, se pare, îl cunoscuse pe soţul meu; din nefericire, nu fusese între ei nici o intimitate (e un băiat mai din topor, un fel de agent comercial) şi nu mi-a transmis nimic din partea soţului meu, nici măcar un cuvinţel, nici un gest semnificativ, nici cea mai mică urmă de mesaj. Dar imaginile fizice evocate erau de ajuns ca să te îngrozească. Nu m-am putut elibera de ele decît strigînd din nou către Dumnezeu că mă ofeream să împărtăşesc toate suferinţele îndurate de soţul meu. Ceea ce îmi dă „dreptul“ de a trăi şi de a spune că îl iubesc.

De atunci, tot timpul care îmi mai rămîne după munca de la birou, mai obositoare ca niciodată, îl petrec căutînd oameni scăpaţi de la Flossenbürg. Dar lagărul a fost mare şi erau puţini francezi acolo, mai ales printre evrei. Repatrierea de către ruşi nu mai începe odată...

Generalul Catroux mi-a scris că a trimis o telegramă la Moscova pentru a-l căuta special pe Fondane, imediat ce îi fusese înmînată scrisoarea de la C.N.E.2. Au trecut de atunci patru săptămîni şi tot nimic.

Nimic nici despre cumnata mea, fie şi un semn, cît de mic. Cîteva femei, plecate cu acelaşi tren de la Drancy şi deja reîntoarse, mi-au spus că nu au cunoscut-o. Ziarele au anunţat că nu ar mai fi decît 62.000 de francezi în mîinile ruşilor (prizonieri de război sau muncitori), din care 44.000 încă netransportabili. Aici mi-a mai rămas o fărîmă de speranţă.

Am trăit clipe de o asemenea deznădejde, de o asemenea oboseală, încît, de voie, de nevoie, nu-mi mai rămînea decît să mă arunc în braţele lui Dumnezeu şi să mă încrîncenez pentru a putea sta în picioare. Lucrul cel mai groaznic este cînd mă gîndesc la cumplita singurătate morală a sărmanului meu iubit, aruncat între atîtea chinuri şi umilinţe. Îl aud strigînd către mine. Nu e cu putinţă ca Dumnezeu să nu fi simţit cum îi ofeream, zi după zi, jertfirea mea în locul jertfei lui. Nu e cu putinţă ca însingurarea lui şi suferinţa din lagăr să nu se fi preschimbat într-o întîlnire cu Dumnezeu. Sînt gata să fac orice pentru ca să se fi întîmplat astfel.

Mă gîndesc îndelung la dumneavoastră, la voi toţi, mă simt din ce în ce mai apropiată de voi, iar acest lucru mă linişteşte. Doamna Maritain şi cumnata dumneavoastră au ajuns deja la Roma? Sau cel puţin sînt pe drum? Nu am nici o veste de la dumneavoastră de cînd aţi plecat. Fie ca palatul pustiu în care vă aflaţi să se fi umplut deja cu gingăşia celor apropiaţi, iar obligaţiile funcţiei să vă îngăduie măcar puţină singurătate şi timp pentru lucrul care vă stă la inimă.

M-aş bucura să-mi trimiteţi veşti. Dar ştiu cît sînteţi de prins. Un cuvinţel cît de mic mi-ar face mare plăcere. Cînd Doamna Maritain se va afla alături de dumneavoastră, spuneţi-i ceea ce această scrisoare nu poate să-i spună.

Scumpul meu prieten, vă rog să primiţi sentimentele mele de adîncă şi statornică prietenie.

Geneviève Fondane

şPost scriptumţ Pentru mine, lupta se dă între aceste două realităţi: pe de o parte, chinul acesta supraomenesc şi imaginile aspre, odioase, care mă iau cu asalt din toate părţile; pe de altă parte, întreaga mea credinţă îndreptată către convingerea, certitudinea nesfîrşitei iubiri mistuitoare pentru Dumnezeu, topindu-se către soţul meu, către sora lui, înconjurîndu-i, învăluindu-i, împlinindu-i, unindu-mă lor, chiar fără voia lor. Chinul aflat în punctul lui de vîrf, căderea în hău; dar este căderea în iubirea nesfîrşită a lui Dumnezeu. M-aţi îndrumat către acest act de credinţă. Să dea Domnul să-l pot face mereu şi mereu. Fără voia lor? Nu. Atîtea poeme în care soţul meu şi-a revărsat întreaga tensiune a sufletului îmi spun că era pregătit pentru o experienţă mistică. Iată cîteva versuri pe care tocmai le-am descoperit:

„În ape-nvolburate să fi căzut,

şi tot e bine pentru-a deprinde-notul,

pe vîrful buzelor să simţi

gustul izbînzilor neaşteptate“.

Şi acestea:

„Fără doar şi poate, Domnul a rămas mut.

– Dar înceta-vom, oare, să-L iubim, să ţinem capul jos,

să-L căutam pe-acest tărîm şi dincolo, mult mai departe,

să ne aflăm odihna pe cînd El va dormi

ori să iubim cînd El va sta deoparte

şi să murim cînd faţa de la noi şi-o va

fi-ntors?“

Ori acestea, profetice:

„Va trebui să mergeţi împovăraţi de chin

pînă-n tărîmul trudei – poate chiar dincolo de el –

iar eu voi fi cu voi, în glod şi în mocirlă,

însă mereu, în voi, Cel-care-nu-se-arată“.

Şi acest vers, singur:

„Tărîmul meu e dincolo de lagăr“3.

Nimeni, într-adevăr, nu poate să înlăture această realitate, de care mă agăţ cu disperare, a prezenţei lui Dumnezeu în singurătatea lor.

Jacques Maritain

către Geneviève Fondane

Ambasada Franţei

pe lîngă Sfîntul Scaun

19 iulie 1945

Draga mea prietenă,

Valiza diplomatică mi-a adus ieri o scrisoare de la dumneavoastră. Cu ce nelinişte am deschis-o, gîndindu-mă că poate conţine veşti... Era scrisoarea din 24 mai! Cea pe care mi-aţi scris-o înainte de ultima mea călătorie la Paris, ca să vedeţi cu ce grabă se mişcă serviciile noastre!

Nu v-am scris de cînd am revenit aici pentru că eram eu însumi prea copleşit de tristeţe. Dar nu am încetat să mă gîndesc la dumneavoastră şi să mă rog, din tot sufletul. În ultimele sale scrisori, Raïssa îmi vorbeşte despre afecţiunea pe care v-o poartă, cît de mult vă împărtăşeşte frămîntările. Doamne, ce săptămîni de patimă vă încearcă! Lunile acestea nesfîrşite de angoasă şi de speranţă înseamnă drumul încet al crucii. Acum sînteţi răstignită. Noaptea de agonie ce s-a aşezat peste sufletul lui Hristos s-ar putea să vă încerce şi pe dumneavoastră. Presupun că nu a sosit încă nici o veste dinspre ruşi, iar groaznica aşteptare se prelungeşte pînă la culmea cruzimii. Dragă prietenă, ce altceva aţi putea face dacă nu să vă întăriţi în credinţă şi să închideţi ochii, să acceptaţi îndelungata noapte cu certitudinea absolută că, orice s-a putut întîmpla, Dumnezeu i-a avut în pază pe el şi pe ea, că a vegheat asupra desăvîrşirii soartei lor, s-a îngrijit de sufletele lor mai mult decît a făcut-o pentru dumneavoastră, şi să descleştaţi pumnii, să daţi la o parte această dorinţă de a afla ceva, care vă arde şi vă mistuie, să daţi la o parte această dorinţă şi truda de a le veni în ajutor prin propriile chinuri, întreaga tulburare la care vă supuneţi.

Daţi totul la o parte, lăsaţi-i în voia Domnului, pe seama Lui, căci aveţi convingerea că sînt iubiţi şi sprijiniţi în mod absolut, că nu puteţi să-i ajutaţi mai bine decît dăruindu-i astfel printr-o iubire supremă. Şi să vă mulţumiţi (ce cuvînt! Iertaţi-mi stîngăcia!) să fiţi prezentă acolo, răstignită, dăruită, plină de speranţă, precum Avraam, deschisă marii bucurii dacă şi cînd vor reveni, însă, de acum înainte, fără a vă încorda dincolo de puteri şi fără a vă zbate, în liniştea zguduitoare şi înnegurată, dar străluminată de Credinţă, de jertfa săvîrşită. Iată gîndurile care îmi umplu inima cînd se îndreaptă spre dumneavoastră. Doamne, mi-e ruşine că vin, le spun cu atîta stîngăcie, atîta neputinţă, iertaţi-mă dacă vă rănesc fără să vreau. Ce mult mi-aş dori să vă ajut cît de cît cu prietenia mea, şi iată-mă atît de neputincios.

„Iisus Hristos se zbate pînă la sfîrşitul lumii.“ Spunem mereu aşa, precum copiii, fără să ştim cu adevărat pînă unde duce acest cuvînt şi ce înseamnă această agonie. A fost cu adevărat şi în întregime părăsit, părăsit de către oameni şi de Dumnezeu, care îl iubea şi veghea asupra Lui cu o duioşie infinită, dar cu totul şi cu totul ascunsă. Tocmai în marile chinuri şi agonii ale sfinţilor încercăm noi să dibuim această părăsire a lui Hristos, dar sfinţii au mîngîierile lor. Gîndul care mă urmăreşte4, iar acolo văd cu adevărat şi la modul absolut părăsirea lui Hristos, este chiar părăsirea tuturor acestor bieţi oameni, care nici măcar nu l-au cunoscut şi nu ştiau că suferă împreună cu El, în oroarea lagărelor germane. Ceea ce au pătimit este părăsirea fiului lui Dumnezeu, care va fi fost blestemat, căruia I s-au alăturat prin însăşi părăsirea lor, într-un fel neînchipuit de adînc şi substanţial, cu atît mai iubiţi de cealaltă parte a cortinei. Faptul de a fi suferit împreună cu ei, de a fi fost unul dintre ei şi, în acelaşi timp, de a duce cu sine taina Poporului ales şi de a fi fost conştient, aşa cum întotdeauna va fi fost, de taina Credinţei şi de chemarea lui Dumnezeu, fără a mai vorbi de harurile iluminării pe care desigur le primise în captivitatea lui şi ale căror reverberaţii erau tocmai harurile pe care le-aţi primit dumneavoastră, toate acestea alcătuiesc, după mine, fie că vi se va întoarce, fie că nu, o admirabilă, o sublimă împlinire a măreţiei interioare şi a operei lui Benjamin Fondane.

Scrieţi-mi, dragă prietenă, daţi-mi veşti, trag nădejde că, de data aceasta, scrisoarea dumneavoastră nu va mai avea nevoie de două luni ca să ajungă la mine! Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi scris şi care m-a tulburat puternic, vă mulţumesc că vă gîndiţi la noi trei – la noi cinci – cu o afecţiune atît de mărinimoasă şi că vă rugaţi pentru noi. Nu am veşti de la Antoinette (tocmai am primit o scrisoare de la soţul ei, care a ajuns tot cu întîrziere şi care datează încă dinainte de călătoria mea la Paris). Părintele de Menasce, care nu e prea fericit aici, vă trimite calde salutări. Raïssa şi Vera se află în continuare la New York şi ne zbatem – ele acolo, eu aici – în greutăţi mereu reînnoite şi exasperante. Trag nădejde că vor pleca în august.

Urări de bine cumnatului dumneavoastră şi surorii. Vă rog să primiţi adînca mea afecţiune.

Jacques Maritain

şPost scriptumţ Înainte de a părăsi Parisul, am semnat (şi lăsat la hotel) cererea pentru Claude Morgan, care sper că a fost transmisă prin Catroux5.

–––––––––––––

1. Informaţia este inexactă: se va afla ulterior că Fondane a fost gazat în data de 3 octombrie 1944.

2. Comité National des Écrivains şComitetul Naţional al Scriitorilor – n.t.ţ.

3. Primele versuri citate par să fie inedite. Celelalte sînt extrase din L’Exode, în Le Mal des fantômes, Paris-Méditerranée/L’Éther vague, 1986, pp. 309 şi 315. În manuscris, „versul singur“ se află de cealaltă parte a foii cu poemul căruia i-a fost adăugat, la pagina 282. Le Mal des fantômes a fost reeditat, în 2006, la Éditions Verdier, în colecţia „Poche“; va apărea, în limba română, la Editura Limes, seria „Benjamin Fondane“ – Opere complete franceze, în primăvara anului 2009.

4. Jacques Maritain va formula acest gînd într-un articol cerut de Monseniorul Montini (viitorul Papă Paul al VI-lea), de care va fi legat încă de la începutul mandatului său de ambasador. (Msr. Montini tradusese în italiană cartea lui Jacques Maritain, Trois Réformateurs, în anul 1928.) Acest articol a apărut în revista Ecclesia din decembrie 1945, sub titlul „Bienheureux les persécutés“, reluat în Œuvres complètes, IX, p. 429; un amplu fragment poate fi găsit şi în cartea Maritain en toute liberté, pagini alese de Charles Blanchet, Paris, Le Cerf, 1997.

5. Este vorba despre scrisoarea Comitetului Naţional al Scriitorilor, la care face referire Geneviève Fondane în 18 iulie 1945.

–––––––––––––

Referinţa originală:

Fondane – Maritain, Correspondance de Benjamin et Geneviève Fondane avec Jacques et Raïssa Maritain, textes réunis et annotés par Michel Carassou et René Mougel, Paris, Éditions Paris-Méditerranée, Collection „Cachet Volant“, 1997, pp. 70-76.

Selecţie şi traduceredin limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Volum în pregătire la Editura Limes, seria „Benjamin Fondane“ – Opere complete franceze