OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Manuc
Editura Polirom, Colectia „Ego.Proza“, Iasi, 2006, 400 p.

Constanta VINTILA-GHITULESCU
Evghenitii
Editura Humanitas, Colectia „Proza“,
Bucuresti, 2006, 216 p.

Concluzia celor mai recente bilanturi vizind proza romaneasca a ultimilor ani este una imbucuratoare pentru iubitorii genului: in schita sa recapitulativa, Cum mai stam cu proza romaneasca?, din Observator cultural, nr. 103 si 104/2007, Bianca Burta-Cernat identifica patru categorii prozastice dominante, impuse de scriitori talentati (unii deja validati, altii in curs de validare critic-axiologica), ceea ce o indreptateste sa afirme, in final, ca „stam destul de bine cu proza romaneasca de fictiune“; catre acelasi verdict conduc si opiniile repondentilor la ancheta Proza romaneasca la anul 2007, din revista Ramuri, nr. 2/2007, de unde redam, spre exemplificare, un citat din Ruxandra Cesereanu: „proza romaneasca este competitiva si chiar scintilanta pe alocuri“.

Semnul „asezarii“, al „maturizarii“ prozei noastre fictionale consta si in diversificarea neobisnuita a formulelor romanesti si, aspect extrem de important, in coexistenta lor neconflictuala, pasnica la bursa valorilor literare. Cititorul profesionist (id est criticul) sau doar „amator“, hedonist se poate delecta acum profitabil atit cu naratiunile „clasice“, realiste ale Florinei Ilis sau ale lui Radu Aldulescu, cit si cu o creatie in spirit alexandrin, opulenta prin virtuozitatea stilistica si prin „sofisticaria“ postmoderna a tehnicilor narative, precum Teodosie cel Mic de Razvan Radulescu (nelipsita insa de mize serioase, grave). Si, tot cu titlu de noutate, cu romanele istorice Manuc (Editura Polirom) de Victoria Comnea si Evghenitii (Editura Humanitas) de Constanta Vintila-Ghitulescu.

Reconstituirea istoriei
Noutatea nu tine insa, in cazul celor doua romane, de formula, aceea a romanului istoric „traditional“, ci de resurectia ei actuala, curajos initiata de catre Victoria Comnea, de profesie biolog si prozatoare cvasi-anonima (desi nu se afla la prima ei carte), si de catre Constanta Vintila-Ghitulescu, cercetator istoric de notorietate in spatiul cultural romanesc (mai ales rin cele doua lucrari, in salvari si cu islic. Biserica, sexualitate, casatorie si divort in Tara Romaneasca a secolului al XVIII-lea, Humanitas, 2004, recompensata cu premii importante, si Focul Amorului: despre dragoste si sexualitate in societatea romaneasca: 1750-1830, Humanitas, 2006), dar debutanta in literatura.

Analiza comparativa a lui Manuc si a Evghenitilor poate fi justificata nu numai prin comuna incadrare tipologica la proza obiectiva, auctoriala (sau dorica, daca e sa preluam metafora critica manolesciana), de inspiratie istorica, dar si prin intriga amoroasa, plasata in acelasi spatiu (Bucuresti) si in aceeasi epoca (inceputul secolului al XIX-lea, cu o diferenta de citiva ani). Fundalul istoric este insa mult mai amplu la Victoria Comnea, ea aducind in scena negocierile pacii razboiului ruso-turc (tinute la hanul lui Manuc), intrigile politice si planurile geo-strategice ale vremii (inclusiv cele de la curtile europeane) si chiar pe imparatul Napoleon, in plina campanie de invadare a Rusiei (cu toate acestea, considerarea lui Manuc, de catre prefatatorul cartii, Bogdan Cretu, „o replica romaneasca, mult redusa, ce-i drept, a celebrului roman Razboi si pace“ nu poate fi acceptata decit cu imense rezerve). Forta si savoarea ambelor naratiuni rezida, totusi, in reconstituirea minutioasa si veridica a atmosferei de epoca, a lumii romaesti pestrite de la 1800, in tranzitie spre modernizare, cu toate ale ei: traditii, cutume, mode, moravuri, mentalitati, viata sociala si privata (cu un plus de autenticitate la Constanta Vintila-Ghitulescu, explicabila prin „contaminarea“, constienta si inconstienta, produsa de lectura a mii de documente ale perioadei).

Tabloul conturat este unul vivant si colorat, pitoresc mai ales prin intensitatea contrastelor: baluri somptuoase si ulite noroioase, opulenta conacelor si mizeria mahalalelor, giubele, islicuri, salvari, caftane si iminei, dar si costume frantuzesti (jacheta si joben, manusi si baston) sau uniforme rusesti, muzici si dansuri europenesti, precum si cobze de tigani lautari cintind pe sub ferestrele si balcoanele femeilor, casatorii aranjate si pasiuni vinovate (si lista ar putea continua). Dispretul consulului francez Ledoulx, din Manuc, fata de primitivismul bastinasilor si fata de „obiceiurile acestui petic obscur de pamint de la portile Orientului“ rezoneaza, pe undeva, cu ceea ce s-a numit generic „complexul Dinicu Golescu“, dobindit in acea vreme de aproape toti tinerii trimisi la studii in strainatate. Acesta exista, desi nu in mod foarte vizibil, atit la Iancu Vacarescu, fost student la Viena si la Pisa (personaj in romanul Victoriei Comnea), cit si la evghenitul scolit la Paris Mihai Greceanu, cel care-si va infrunta zadarnic tatal, exponentul mentalitatii conservatoare. Citeva dintre „complexele“ identitare autohtone (caci, de fapt, sint mai multe, dupa cum a aratat Mircea Martin) se exhibeaza prin gura prietenilor mezinului Grecenilor, petrecareti la Cafeneaua Albastra: „…noi sintem mici pa linga oamenii astia din Evropa.

Acolo s-au nascut toate stiintele dupa lume si Evropa i-a dat pe cei mai mari puitori da legi, pa cei mai mari filozofi si pa cei mai mari poeti. […] n-ar fi rau sa facem o imitatiune“; „Vai da saracu valah ca-i mai rau ca pe vremuri, cind nu-i turcu, ii rusu, cind nu-i rusu, ii turcu“ („Asta este soarta noastra, necazul nostru, blestemul nostru: ori la turci, ori la rusi!“ – se lamenteaza si Nicolae Vacarescu, in Manuc). Lumea veche, feudala, cu legile ei, scrise si nescrise, se dovedeste, insa, mai puternica in romanul Constantei Vintila-Ghitulescu, inabusind aspiratiile de schimbare social-politica (si de iubire) ale tinerilor „luminati“ in Occident (sau doar cititori de „romanturi“ si de „gazeturi“ frantuzesti): „Da’ tu, acum Mihaita tata, sa nu crezi ca ce sa poate acolo in paminturile Evropei, sa poate si la noi, aici in pamintul Valahiei! Ca noi avem legile si obiceiurile noastre si n-avem nevoie da cei din Evropa sa ne spuna ce sa facem. C-om sti noi cum sa ne descurcam! s…t aici tot boierii ai mari conduc politica, iar nu opincarii si prostimea. Fiecare sa-si tie locu“. Se observa astfel ca daca in Manuc este privilegiata istoria „mare“, politica, in Evghenitii povestea se hraneste mai ales din istoria mentalitatilor.

Intriga amoroasa
Intriga erotica din romanul Victoriei Comnea este determinata si complicata de o intriga politica si de spionaj: Alexandra Marioritza (alias pictorul Dante Negro, agentul secret al lui Napoleon), trimisa sa-l urmareasca si sa-l asasineze pe Emanuel Manuc, printul armean care dejoaca planurile imparatului in zona balcanica, se indragosteste de „tinta“ sa, devenind, din potential calau, umbra ocrotitoare a zarafului (salvindu-l, in final, si de turci, si de francezi). Prin excesul de senzational (principalul „pacat“ al romanului), de travestiuri si de rasturnari spectaculoase de situatie, Manuc se revendica mai putin de la modelul autohton al naratiunii istorice si mai mult de la proza de aventuri à la Alexandre Dumas-tatal. Happy-end-ul siropos si „teza“ subiacenta, idealist-romantica, aceea ca dragostea invinge toate impedimentele, vin sa impieteze grav asupra verosimilitatii povestii. in ciuda straduintei prozatoarei de a-si complica sufleteste personajele prin slabiciunea dovedita in fata erosului, ele nu scapa de un anumit conventionalism, raminind, de fapt, monocolore, excedentare in calitati si fatalmente fixate in sfera Binelui: Marioritza, o femeie frumoasa si gratioasa, dar inteligenta, puternica si tenace, Manuc, un barbat curajos, lucid, iscusit in politica, insa sensibil si altruist.

Istoria amoroasa a Evghenitilor este, in schimb, intru totul plauzibila. Tinara Catinca Filipescu, fiinta plapinda si ipohondra, atinsa de bovarism si de lungi melancolii (hranite de lectura romanelor sentimentale frantuzesti, gen Manon Lescaut, Julie sau Noua Eloiza, Principesa de Clèves) se lasa maritata de parinti cu boierul Alecu Balaceanu, un sot care nu-i refuza nimic, dar mai in virsta decit ea cu vreo zece ani, preocupat de treburile mosiilor sale si complet dezinteresat de moda si de moravurile occidentale. in aceste conditii, pasiunea pentru mai tinarul, cultivatul si emancipatul Mihai Greceanu se dezlantuie firesc si fara nici un fel de stridenta. Si la fel de nestrident si de compatibil cu „realitatea“ istorica a epocii se dovedeste si deznodamintul povestii de dragoste: condamnarea iubirii „pacatoase“ de catre familiile interesate de aranjamentele financiare (logodna lui Mihai cu Irina Ghica) si de catre reprezentantii Bisericii (la fel de pacatosi, dar ipocriti si inclementi) si surghiunirea „vinovatilor“ la minastire (Mihai la Caldarusani, Catinca la Viforita, unde-si va pierde mintile de durere si se va imbolnavi de pneumonie, murind si ea, si „fructul“ din pintece al iubirii lor).

Iertarea lui Alecu Balaceanu, care ar fi salvat-o pe Catinca de previzibilul sfirsit, nu poate surclasa in sufletul sau gelozia si mindria ranita de evghenit. Uciderea violenta, cu topoarele, a lui Ionita, sluga lui Mihai (tot din pricina liubovului) e destinata sa intareasca ideea primejdiilor si a esecului amorului in aceasta lume guvernata de cu totul alte valori. Conventionalismul nu ocoleste insa nici proza Constantei Vintila-Ghitulescu, insinuindu-se in episodul bucolic de la Draganesti si in retorismul declaratiilor romantioase ale indragostitilor. Dar personajele selectate din rindul norodului, al slugilor, realiste si aproape caragialesti prin marea lor „trancaneala“, contrapuncteaza aceasta „dulcegarie“, dinamizind si infuzind naratiunea cu un suflu de prospetime.

Romane istorice si de dragoste, Manuc de Victoria Comnea si Evghenitii de Constanta Vintila-Ghitulescu se individualizeaza ca o pata de culoare exotica in peisajul prozei noastre actuale, demonstrind, totodata, vitalitatea si puterea de regenerare a unor formule literare „de moda veche“.