OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oricit ar parea de paradoxal, pamfletul e o specie literara ca oricare alta. Originile ei se pierd in „negura timpului“, in arta de a se certa si profera invective a vreunui membru mai rau de gura al nu stiu carui trib de acum citeva mii de ani. Dar aceasta ar fi doar varianta orala a pamfletului, inefabila si perisabila, mai greu de analizat… In orice caz, discursul de tip pamfletar e constitutiv naturii umane. Pamfletari in necunostinta de cauza gasesti oriunde si oricind in lume, in piete, pe stadioane, pe la colturi de strada, in certurile dintre vecinii de bloc si, fireste, in paginile letopisetelor, ale ziarelor, cartilor, reclamatiilor de orice tip etc. Unii oameni par pusi pe harta din nastere, cearta cu celalalt e, pe de alta parte, am putea spune, o expresie normala a instinctului vital. In articulatiile ei cele mai obscure, viata inseamna agresivitate, iar agresivitatea e un semn al puterii.
Si in literatura sau publicistica pamfletul reprezinta de obicei o incercare de a rezolva o problema a ta personala, de imagine, de statut sau de putere: ai fost atacat si te aperi sau ataci pentru a te apara.

Dar are pamfletul o retorica a lui particulara? Forma proprie acestui tip de discurs nu e straina de un mixtum compositum al limbajelor. In cuprinsul unui pamflet limbajul vulgar de cea mai joasa extractie stradala se poate intilni cu idiomul academic, cu metaforismul blasfematoriu cel mai neasteptat, cu oralitatea sintactica a disputei de taraba si climaxul retoric, cu citatul cultural intors cel mai adesea pe dos intru carbonizarea adversarului, cu jocurile semantice de cuvinte trimitind la teratologie si imund si, nu o data, cu delirul eufonic al seriei de invective.

Pamfletul pune in miscare o retorica umorala, pentru ca naturile pamfletare sint naturi otarite, tifnoase, mereu puse pe harta, sangvinice, egolatre, clevetitoare, zgomotoase, suspicioase, grandomane, vanitoase, perfide, intratabile, deci intotdeauna iritabile la cel mai mic stimul. Trebuie insa sa facem – impreuna cu nenea Iancu – o mica discriminare: toti putem fi iritabili, putini insa si expresivi. De fapt nu exista un discurs pamfletar al starii genuine, ca imediata expresie a nervilor si umorilor, asa cum nu exista un romantism ca pura expresie a sensibilitatii. Pamfletul e rezultatul unui calcul de interese si el capata fiinta atunci cind dialogul civilizat nu (mai) este posibil (pentru unii pamfletari acest tip de dialog nu este niciodata posibil!), iar limbajul urban reprezinta o arma prea putin eficienta pentru scopul urmarit. El se inscrie, oricum am privi lucrurile, in spatiul fenomenelor de expresivitate lingvistica. Putem vorbi aici despre talentul (e adevarat, nu de toata mina) valorificarii aspectelor si potentelor negative ale limbajului, pe care l-au avut Arghezi si N.D. Cocea, pe care il are azi Mircea Dinescu.

Pamfletul reprezinta varianta exploziva, concentrata la maxim, a satirei, e un echivalent al mortii prin electrocutare. Pamfletul e de obicei practicat pentru a-ti scoate din joc adversarul, pentru a-l pune in dificultate, daca se poate pentru a-l reduce la tacere. Nu e forma de avertisment si amenintare, ci una de distrugere a inamicului. Pamfletul e intotdeauna caricatural, vituperant, coroziv, aneantizant. Exagerarea in toate ii da masura, lipsa de scrupule ii face gloria, capacitatea de a trece dincolo de legile nescrise ale coexistentei pasnice ii perpetueaza domeniul de manifestare. De aceea e important de stiut care sint limitele social si juridic admise ale acestei exagerari. Pamfletarii nu se tem de procese si scandaluri publice, dar asta si pentru ca recursul la pamflet reprezinta pentru ei o solutie disperata, in extremis, de rezolvare a unei situatii, cu riscuri asumate. Unde e pamflet, acolo e calomnie, lezare a personalitatii celuilalt, atac la persoana, discreditare a imaginii publice, neadevar, minciuna etc. Grea sarcina pentru o instanta de judecata aceea de a decide punctul in care o dezlantuire pamfletara intra sub incidenta legii… Sa retinem insa ca pamfletul exista pentru ca niciodata nu iese fum fara foc. La fel, chiar daca e o grava exagerare sa faci din tintar armasar, nu poti sa negi existenta tintarului…

Daca un pamfletar cunoaste aceste adevaruri, atunci el poate merge linistit inainte, cultivind ambiguitatea si echivocul, insinuarea si minciuna fatisa, ironia groasa si injuratura subtire, amestecul criteriilor si al principiilor, uneori in nume propriu, intelegind sa-si apere cu furie ograda, alteori in calitate de simplu mercenar, inarmat pina in dinti cu echipamentul de protectie si paza al stapinilor sai. Mai ales aceasta ultima varianta identitara e vizibila astazi la noi in presa zilei, in discursul public al unor asa-zisi oameni politici, prin tot soiul de fituici jurnalistice, mai mici sau mai mari…