Autor: 
Categoria: 
Una dintre cele mai reuşite ediţii
ale Festivalului Enescu, în cadrul căreia am avut privilegiul
să ascultăm – în parte, pentru prima oară – 16 orchestre
simfonice şi 14 camerale din elita europeană, sub baghete adesea de
marcă, 41 de solişti vestiţi evoluînd în concert şi
alţi 6 în recital, precum şi 6 formaţii camerale în
cele 175 evenimente muzicale ce au implicat peste 3.000 de muzicieni,
ar fi meritat un amplu comentariu sau măcar menţionarea tuturor
reperelor cu adevărat de anvergură din primele săptămîni,
nu doar a celor opţionale, în funcţie de preferinţe şi de
dispoziţie. Dar în condiţiile date, voi sublinia măcar
momentele importante ale ultimelor zile din Festival, debutînd,
întîmplător, cu programe oferite de orchestrele Radio,
care au cîntat excelent – cea de cameră reuşind să se
plieze cu rigoare in-tenţiilor expresive şi tempo-ului năucitor
impus de „vrăjitorul“ Misha Maisky, conturînd frumos şi
dificilul opus de Schnittke, dar şi simfonia de Mendelssohn (dirijor
Leonid Grin).
Orchestra simfonică a beneficiat de
prezenţa la pupitru a renumitului Ascher Fisch, dar şi de
colaborarea legendarului Swingle Singers, oferind o versiune a
Sinfoniei de Berio cu nimic mai prejos decît cea pe care am
ascultat-o la Florenţa, cu Mehta şi acelaşi grup vocal, apoi un
elegant Vals de Ravel, susţinîndu-l cu discreţie pe delicatul
violonist Julian Rachlin într-o partitură de Prokofiev,
nepotrivită însă temperamentului său. Un alt violonist,
Renaud Capuçon, după un început incert, a convins în
Saint-Saëns prin vigoare şi rafinament, alături de Orchestra
Capitole Toulouse, destul de anostă în ambele seri dirijate de
Tugan Sokhiev, parcurgînd (doar) corect Suita nr. 3 de Enescu
şi fără relief Sacre du printemps de Stravinski sau Simfonia
fantastică de Berlioz, în timp ce pianistul Nelson Freire a
fost onest. Şi dacă Orchestra bavareză Radio a încîntat,
sub conducerea minunatului Mariss Jansons (din nou la pupitru, după
ce a fascinat dirijînd Concertgebouw), într-un program
elevat, în paralel, la Operă, s-a putut asculta, în
primă audiţie la noi, Celan de Peter Ruzicka. Însuşi
compozitorul s-a aflat în fosă pentru a colabora cu orchestra
şi corul teatrului (care au sunat impecabil în partitura
extrem de dificilă), precum şi cu numeroşi solişti avînd
intervenţii „semiparlate“ scurte, întretăiate, cu un text
destul de complicat, cumva mai generoase pentru Celan (Ştefan Ignat
– Ionuţ Pascu), însă toţi merită felicitaţi pentru
efortul enorm, aplaudat, din păcate, de un public tot mai restrîns
către final.
Săli arhipline sau… aproape pline
Am urmărit şi atractivul recital al
renumitei pianiste Elisabeta Leonskaia şi evoluţia Orchestrei de
cameră a Filarmonicii din München, sub conducerea violonistului
Lorenz Năsturică, superbă în interpretări din Respighi şi
Paul Constantinescu, dar şi din Haydn, mai ales în Concertul
nr. 1, în care violoncelistul Marin Cazacu a excelat, aplauzele
entuziaste determinînd un bis inedit al celor doi solişti.
Ultimul „concert de la miezul nopţii“, rezervat creaţiei
mozartiene, susţinut de Filarmonica germană de cameră din Bremen,
cu Louis Langree la pupitru, a propus şi un reuşit Concert nr. 17,
cu pianistul Peter Jablonski, dar şi Missa în do minor.
Aceasta a fost punctul de atracţie nu numai în ceea ce
priveşte splendoarea muzicii, dar şi pentru că, printr-o şansă
nesperată (şi nu e pleonasm…), ARTEXIM şi al său Mihai
Constantinescu au oferit melomanilor surpriza ascultării „pe viu“
a celebrei soprane Natalie Dessay (cîntînd însă
într-o manieră total străină stilului şi cerinţelor
genului), într-un cvartet vocal eterogen şi şters, prezenţa
Corului Madrigal (de ce în rochii din Spania renascentistă??)
fiind… din alt „film“… Dar publicul a aplaudat în
delir, ceea ce, în fond, este cel mai important…
Finalul Festivalului a aparţinut
Orchestrei Suisse Romande, care, dirijată de Marek Janowski, a sunat
bine, dar „cuminte“, rezolvînd cu acurateţe Suita nr. 1 de
Enescu şi acompaniind eficient o violonistă firavă în Brahms
– Viviane Hagner – şi un pianist redutabil în Liszt –
Jean-Yves Thibaudet.
Săli arhipline sau… aproape pline, aplauze frenetice (şi… la mijlocul lucrării), tuse „ca la comandă“ şi zbîrnit de telefoane, 1.160.000 RON obţinuţi din vînzarea biletelor (este extraordinar să citim „sold out“ la concerte!), o acustică mult îmbunătăţită la Palat, o expoziţie atractivă la Muzeul Enescu, referitoare la Sonata nr. 3, Piaţa Festivalului cu 40.000 spectatori, o mediatizare pe măsură la CNN, Euronews, RFI, Deutsche Welle şi, în premieră, la Mezzo TV, care a preluat 7 programe (în direct, Concertgebouw), cam 80 de ziarişti străini şi deja elogii în The Daily Telegraph, numeroşi artişti medaliaţi cu Ordinul „Meritul Cultural“, un director – Ioan Holender – reconfirmat şi pentru ediţia XX din 2011, 27 de zile pline, obositoare, dar, în general, minunate – un bilanţ care răsplăteşte din plin organizatorii, dar şi „foamea“ noastră de marea muzică.
- Articole in legatura
- MUZICĂ. Festivalul Enescu, la final
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters