OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru cultura autohtona 2005 a fost un an fast. Un an in care interesul publicului pentru literatura romana pare sa se fi redesteptat si stabilizat, manifestindu-se ori de cite ori editurile au mizat pe scriitorii romani si au facut din promovarea acestora o politica editoriala constanta. Si, cind spun literatura, am in vedere nu numai proza, poezia si dramaturgia, ci si eseul, critica literara, filozofia, publicistica, precum si literatura memorialistica, la fel de bine prizata si in anul care a trecut ca si pina acum, desi se poate deja vorbi despre o diminuare a numarului de titluri din aceasta categorie.

Pe de alta parte, mi se pare extrem de important ca, poate pentru prima oara in cei saisprezece ani care s-au scurs din decembrie 1989 si pina acum, institutiile statului – Ministerul Culturii si Cultelor, Administratia Fondului Cultural National si Institutul Cultural Roman – au devenit constiente de importanta promovarii culturii romane in strainatate si in tara, deopotriva, si, iesind din inertia in care s-au complacut in ultimul deceniu si jumatate, au demarat o serie de actiuni menite sa deconstruiasca stereotipiile receptarii (si non-receptarii) literaturii autohtone. Merita salutat faptul ca, dupa luni intregi de ezitari, Institutul Cultural Roman a demarat, la sfirsitul anului, un program de traducere a autorilor romani in limbi straine (pentru care a alocat deja 200.000 de euro) si, mai mult decit atit, intentioneaza chiar sa ofere o serie de burse traducatorilor straini, „ambasadori“ simbolici ai culturii noastre. Tot ICR si-a propus sa realizeze cataloage consistente cu ofertele editurilor din tara, pe care sa le prezinte editurilor interesate, la tirgurile internationale de carte.

- „Modelul polonez“ si sugestiile Observatorului cultural
Recunosc in aceste initiative „modelul polonez“ si ma bucur ca reprezentantii Institutului au fost receptivi la sugestiile venite in acest sens din presa culturala, in general, si din paginile Observatorului cultural, in mod special. Acesta si este, de altfel, rostul polemicilor si al atitudinilor critice pe care revista noastra le-a gazduit de-a lungul ultimilor sase ani: sa semnaleze disfunctionalitati si imposturi, sa determine schimbari de substanta in ceea ce priveste rolul si responsabilitatea institutiilor in viata culturala, sa faca posibil dialogul intelectual, dincolo de orgolii personale si de interese de grup.

Pentru ca este evident ca sintem cu totii angrenati intr-o „batalie“ a carei miza nu este – sau, cel putin, nu ar trebui sa fie – una locala, provinciala, ci una europeana. Ceea ce ne uneste este, cred, mult mai important decit ceea ce ne desparte, pentru ca avem un interes comun – promovarea culturii romane, spargerea zidului de indiferenta care impiedica accesul scriitorilor autohtoni la dialogul intercultural. Diferentele care ne despart aici, cele care ne impart in „tabere“ aparent ireconciliabile sint cele care, dincolo de granitele tarii, constituie de fapt sansa noastra de a infatisa lumii imaginea unei culturi vii, dinamice si mature. Intr-o lume de o inepuizabila diversitate, care se autodevora din mers, care si-a facut din cultivarea diferentei o adevarata religie, monotonia este de neconceput. Iar din acest punct de vedere nu ne putem plinge. Exista in spatiul cultural autohton o multitudine de oferte intelectuale ce merita promovate, cu conditia sa ne depasim idiosincrasiile si subiectivismele, sa fim capabili sa recunoastem valoarea si esecul indiferent daca „in cauza“ sint adversarii sau prietenii nostri.

- Efervescenta si performanta
Un element ce a contribuit in mod decisiv, in ultimul an, la dinamizarea vietii culturale de la noi a fost competitia din ce in ce mai evidenta – cu rezultate dintre cele mai spectaculoase pentru piata interna de carte – dintre edituri, competitie in care au dobindit vizibilitate si autoritate, pe linga deja consacratele Polirom, Humanitas, Paralela 45 si edituri mai recente precum Idea Design &Print, Curtea Veche, Est, dar si RAO, All, Corint, Nemira sau – ultima sosita, dar, dupa toate aparentele, nu si cea din urma – Cartea Romaneasca, rebranduite (termenul e la moda!), cu colectii noi si aspect grafic mult mai atractiv decit inainte. Multe dintre ele au publicat in ultimii ani, pe linga numeroase (si atit de necesare) traduceri, scriitori romani. Daca Editura Paralela 45 a avut de la bun inceput o politica editoriala axata pe publicarea scriitorilor romani, asumindu-si timp de citiva ani riscul publicarii unor scriitori fie prea putin cunoscuti marelui public (pentru ca multe dintre operele lor aparusera inainte de 1989 si nu fusesera reeditate dupa 1990), fie aflati la inceput de drum (multi dintre acestia sint astazi voci cu autoritate in dialogul cultural intern), campania agresiva de promovare a noilor colectii de la Polirom – „Fiction Ltd.“ si „Ego. Proza“ –, consacrate exclusiv literaturii romane, a facut ca atentia publicului sa se reorienteze spre literatura autohtona.

Am auzit de nenumarate ori formulindu-se intrebarile de un retorism patetic „unde sint cititorii nostri de dinainte de 1989?“, „de ce nu (mai) avem roman?“ sau „ce s-a intimplat cu poezia?“. Iata ca, la sfirsitul lui 2005, la toate aceste intrebari se poate raspunde intr-o nota optimista, de vreme ce publicul a raspuns provocarilor editoriale, iar prozatorii, poetii, eseistii, publicistii etc. nu i-au lasat indiferenti pe cititorii de la noi. La fel de adevarat este insa ca, la reusita resuscitarii productiei autohtone de carte, un rol decisiv l-au jucat publicitatea si difuzarea. Poliromul a cistigat, deocamdata, competitia cu Paralela 45 doar datorita unei mai mari vizibilitati, dobindite in urma unor campanii publicitare profesioniste si sistematice, ca si unei impecabile retele de distributie. Curtea Veche, Humanitas, Vinea, Pontica si, mai nou, Corint au initiat colectii speciale consacrate literaturii romane, in vreme ce Nemira si All se pot lauda cu colectii centrate pe istorie, sociologie, politologie etc., din care nu lipsesc tematica si autorii romani.

- Structuri greoaie, imobilism exasperant
Imaginea oferita de activitatea editoriala la sfirsit de an este reconfortanta.
Nu acelasi lucru se poate spune insa, retrospectiv, despre modul in care institutiile culturale de la noi au stiut (mai degraba nu au stiut) sa „isi vinda marfa“ la tirgurile internationale de carte sau sa profite, cultural, desigur, de evenimente de anvergura precum Les Belles Etrangères, organizat da capo al fine de partea franceza. Nu pot decit sa sper ca cei in masura sa actioneze eficient in astfel de situatii – ma gindesc, in primul rind, la institutiile abilitate si nu la fundatii sau organizatii non-guvernamentale – au tras concluziile de rigoare si ca erorile si rateurile de comunicare nu se vor mai repeta in viitor, ca interesul pe termen lung al culturii romane va prima in fata intereselor conjuncturale, ca profesionismul si onestitatea vor avea cistig de cauza in detrimentul imposturii si al deciziilor arbitrare, „intemeiate“ pe ratiuni ce nu au nici o legatura directa cu valoarea.

Institutiile statului, indiferent ca e vorba de Ministerul Culturii, de Institutul Cultural Roman sau de Academia Romana, s-au dovedit a fi, in timp, structuri greoaie, de un imobilism exasperant, susceptibile mai curind sa priveasca inapoi, spre institutiile prafuite ale vechiului regim, decit spre viitor. Daca in 2005 atit Ministerul Culturii, cit si ICR-ul s-au dovedit capabile sa se reformeze – incet, dar sigur –, Academia Romana a ramas, inca, o forma golita de fond, cu reputatia grav afectata de o serie de scandaluri, de la plagiate tutelate de forul suprem, la lucrari a caror calitate intelectuala sta sub semnul intrebarii, contestate vehement si argumentat de specialisti. De fiecare data, raspunsul academicienilor vizati de interventiile critice, formulate pe un ton de absoluta civilitate, au fost fie atacuri la persoana, care eludau complet obiectiile punctuale, fie injurii suburbane, demne de paginile revistelor de scandal.

Un astfel de exemplu ne-a fost oferit recent, in numarul de simbata, 7 ianuarie, al ziarului Ziua, intr-un articol semnat de insusi presedintele inaltului for, Eugen Simion. Plingin-du-se de tratamentul nedrept (in opinia sa) la care este supus in paginile unor publicatii culturale, Eugen Simion, care afecteaza o atitudine senioriala, exhibind vadite complexe de superioritate, isi permite sa vorbeasca despre una dintre cele mai consistente reviste culturale, Timpul (care apare la Iasi), ca despre „foaia vitelor de pripas“. Si asta doar pentru ca redactorii si-au permis – curata impertinenta! – sa publice articole care demonstrau ca DOOM-ul (Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic) editat de Academie este un instrument de lucru inutilizabil, redactat de amatori. Eugen Simion se afla in situatia acelor personaje caragialesti care vor sa para ceea ce nu sint, afectind de multe ori o conditie nobiliara, pe care le tradeaza insa, inevitabil, limbajul de mahala.

„Se duce dracului rapita“ spune, cu aere de mare doamna, madam Mita Protopopesco, lasindu-si interlocutorul fara replica. Diferenta nu e mare, sa recunoastem. Numai ca madam Protopopesco nu era nici presedinte al Academiei Romane si nici nu avea pretentia de a fi considerata cel mai mare critic roman in viata. Lui Eugen Simion ii vine foarte greu sa inteleaga (si sa creada, probabil) ca cei care critica multe dintre actiunile sale nu au nimic personal cu el, ci cu atitudinea sa, cu obstinatia cu care promoveaza impostori, punind, in schimb, bete in roate unor proiecte valoroase doar pentru ca sint promovate de intelectuali nedispusi sa laude si sa aplaude. Dar, sa recunoastem, Eugen Simion nu este singurul caruia ii plac yesmanii. El este insa foarte vizibil datorita cumulului de functii si refuzului de a accepta, macar din cind in cind, ca s-ar putea ca adversarii sai de idei sa aiba dreptate.
Academia Romana se afla, si ea, in pragul unei schimbari. Ramine de vazut daca alegerile din aprilie vor aduce cu adevarat ceva nou sau vor perpetua actuala stare de lucruri si vor amplifica actualul deficit de credibilitate al celui mai inalt for stiintific.

- Epilog
La inceput de an ne propunem intotdeauna sa fim mai buni, mai drepti, mai nuantati, mai performanti decit in anul care s-a incheiat. Poate ca, in paralel cu tentativele de a ne afirma ca individualitati de sine statatoare, n-ar strica sa incercam sa redescoperim sensurile uitate ale cuvintului „impreuna“ si sa construim o comunitate intelectuala apta sa dezbata cu cartile pe masa, fara indignari de moment, fara complexe si parti pris-uri orice tema, sa-si recunoasca, onest, esecurile si sa recunoasca, la fel de onest, reusitele celorlalti. Stiu ca e greu, dar cred ca merita sa incercam.