Eroina menţionată în titlul filmului este adolescenta Delia
Frăţilă din Geoagiu Băi, rol în care străluceşte actriţa neprofesionistă
Andreea Boşneag. Delia nu e nici pe departe un protagonist excepţional; ea nu
se remarcă nici prin frumuseţe, nici prin inteligenţă, nici prin popularitate.
Cele mai mari realizări ale sale de pînă acum sînt Premiul al-III-lea obţinut
în liceu şi recenta cîştigare a unei maşini la un concurs organizat de o firmă
de răcoritoare, pentru care nu a făcut altceva decît să bea suc şi să trimită
prin poştă trei etichete desprinse de pe sticle. Loganul primit devine obiect de
dispută între Delia (care vrea să-l păstreze şi să-l folosească, după ce îşi va
fi luat carnetul de conducere) şi părinţii ei (care i-au găsit deja cumpărător
şi intenţionează să investească banii căzuţi din cer în deschiderea unei
pensiuni turistice), iar pentru regizorul-observator, un bun pretext ca să
analizeze, cu detaşare şi precizie, relaţiile de familie din societatea
românească de azi. Tensiunile dintre fiică şi părinţi cresc treptat pe
parcursul filmului, culminînd cu răbufnirea de furie, lipsită de orice urmă de
afecţiune paternă, a domnului Frăţilă (un Vasile Muraru de nerecunoscut pentru
iubitorii revelioanelor televizistice de altădată), care îşi pune fiica să
aleagă: ori maşina, ori „noi“. După starea de şoc iniţială şi plînsul ulterior
(ambele perfect explicabile), Delia ajunge să se comporte la fel de imoral ca
şi tatăl ei, negociind la sînge suma pe care să o primească de la părinţi după
vînzarea Loganului.
În scenariul scris de Radu Jude şi Augustina Stanciu,
intriga este mai complexă, căci familia Frăţilă vine de la Hunedoara la
Bucureşti, într-o maşină hîrbuită. Delia trebuie să filmeze, în Piaţa
Universităţii (loc numai bun pentru ca regizorul şi directorul de imagine
Marius Panduru să recurgă la note bine-venite de cinéma-vérité), un spot
testimonial pentru o firmă de răcoritoare, în care ea se declară „cea mai
fericită fată din lume“ şi îi îndeamnă pe telespectatori să participe şi ei la
concurs. Aici iese în evidenţă regizorul interpretat de Şerban Pavlu, un
posibil alter ego auctorial, privit cu (auto)ironie pentru versatilitatea sa.
Leu în comunicarea cu oamenii din echipă, dar căţeluş în faţa reprezentanţilor
agenţiei de publicitate care a comandat spotul, acest regizor cu ambiţii
artistice rizibile se înscrie într-o altă tipologie a ratatului, la fel de
tragică în esenţă. Prin acuitatea observaţiei, naturaleţea interpretărilor şi
profunzimea viziunii regizorale, filmul lui Radu Jude a intrat într-un top
personal al celor mai importante debuturi româneşti de după 1989, alături de primele
lungmetraje semnate de Nae Caranfil, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu şi
Cristian Nemescu.
Tot de relaţiile de familie din România contemporană se
ocupă şi Paul Negoescu în scurtmetrajul Renovare, inclus în secţiunea
„Berlinale Shorts“ (alături de Bric-Brac de Gabriel Achim). Filmat (de Andrei
Butică, un alt operator de frunte al Noului Cinema Românesc), la fel ca şi Cea
mai fericită fată din lume, cu camera fixată pe trepied (de unde vine
perspectiva rece, tinzînd către o maximă obiectivizare), Renovare este o
reuşită mostră de realism cinematografic, izbutind să extragă semnificaţii
universale din situaţii aparent banale şi locale. Paul Negoescu, care a scris
scenariul împreună cu Simona Ghiţă, a mărturisit că şi-a creat personajele
avîndu-i drept modele pe membrii familiei sale, dar sînt convins că mulţi
spectatori vor identifica pe ecran atitudini şi comportamente familiare. În
timp ce mama (Clara Vodă) este complet implicată în renovarea apartamentului,
tatăl (Mircea Rusu) lipseşte toată ziua, bunica (Simona Bondoc) îi stresează pe
toţi cu darurile nedorite şi cu solicitările inoportune, iar fiul (Andrei
Runcanu) pretinde că are de terminat lucrarea de licenţă, dar de fapt nu pierde
nici un prilej de evadare. Un mediu familial care ar putea părea perfect se
dovedeşte, la o analiză mai atentă, un cîmp de luptă în care replicile rostite,
inflexiunile vocii şi privirile sugestive se pot transforma în arme de temut.
După Examen şi Tîrziu, Renovare reprezintă o nouă etapă importantă într-o
carieră regizorală ce se anunţă lungă şi plină de succese.
Două thrillere politice
Berlinala s-a deschis anul acesta cu The International, cel
mai recent film al cineastului german Tom Tykwer, printre succesele sale mari
numărîndu-se Aleargă, Lola, aleargă! şi Parfumul: Povestea unei crime. Un
thriller politico-economic de modă veche, care, timp de două ore, îşi plimbă
personajele principale şi spectatorii prin diferite părţi ale lumii (de la
Berlin la New York, de la Milano la Istanbul), The International (prezentat la Berlin
în premieră mondială, dar în afara competiţiei) are certe atuuri: un subiect de
actualitate („negativii“ sînt mari bancheri), un protagonist ataşant (un
înverşunat agent al Interpolului, jucat cu intensitate de Clive Owen), locaţii
de filmare excelent alese, cîteva secvenţe de acţiune bine făcute (merită
amintit duelul din Muzeul Guggenheim) şi o muzică originală ideală pentru o
producţie de gen (compusă de Tykwer însuşi, alături de Reinhold Heil şi Johnny
Klimek). Din nefericire, procurorul districtual din Manhattan, interpretat de
Naomi Watts, este şablonard şi neveridic, iar relaţiile dintre cele două
personaje principale ridică multe semne de întrebare.
Mult mai consistent, deşi realizat şi el după o reţetă
brevetată, este thrillerul politico-juridic Storm (inclus în competiţie),
semnat de un alt cineast german, Hans-Christian Schmid (Requiem). Cu o poveste
de asemenea actuală şi… internaţională, Storm prezintă procesul intentat pentru
crime împotriva umanităţii, în cadrul Tribunalului Penal Internaţional de la
Haga, generalului Goran Duric, fost comandant al Armatei Naţionale Iugoslave,
acum considerat un martir de către bosniaci (personajul este ficţional, dar
inspirat evident de cazuri reale). Procuror este Hannah Maynard (Kerry Fox,
actriţă remarcată în Intimitate de Patrice Chereau), iar martorul ei principal,
una dintre victimele soldaţilor lui Duric, Mira Arendt (românca Anamaria
Marinca, eclipsînd-o deseori pe partenera ei mai experimentată). Filmul se
sprijină pe relaţia complexă şi tulburătoare dintre aceste două personaje
feminine, dispuse să-i înfrunte pe toţi cei din jur (inclusiv pe persoanele
iubite) pentru a face dreptate. Povestea curge previzibil către un final
artificial, dar talentul regizorului şi al celor două actriţe principale face
suportabile locurile comune.
Vestitorul morţii
Cel mai împlinit film din competiţie, dintre cele văzute
pînă acum la Berlin, mi se pare însă The Messenger, debutul regizoral al
scenaristului israeliano-american Oven Moverman. Cu o dramaturgie solidă şi
interpretări memorabile (Ben Foster, Woody Harrelson şi Samantha Morton),
filmul îşi captivează şi emoţionează spectatorii, cărora le va fi greu să nu
empatizeze cu eroii de pe ecran. Will Montgomery (Foster) este un soldat
american care, întors rănit din Irak, descoperă că iubita sa are o nouă
relaţie. După ce primeşte dificila misiune de a anunţa rudelor militarilor
morţi dispariţia celor dragi, sergentul Will îl cunoaşte pe – şi, după multe
frecuşuri, se împrieteneşte cu – căpitanul Tony Stone (Harrelson), un cinic
misogin, trecut prin trei căsnicii, ale cărui amintiri de război sînt, în mare
parte, fabricate. Will se îndrăgosteşte de Olivia (Morton), văduva unui ofiţer
căzut în război, dar iubirea lor (care generează cîteva secvenţe foarte
puternice) nu poate depăşi deocamdată bariera impusă de convenţiile sociale.
Personajele sînt excelent construite, au psihologii şi motivaţii convingătoare
(se vede că autorul este scenarist „la bază“), actorii principali sînt foarte
bine aleşi pentru a le da viaţă, iar filmul te urmăreşte mult timp după ieşirea
din sala de cinema.
Dacă pînă acum filmele din competiţie ale unor cineaşti
cunoscuţi (Mammoth de Lukas Moodysson, Rage de Sally Potter, Ricky de François
Ozon sau In the Electric Mist de Bertrand Tavernier) i-au dezamăgit pe
cronicarii aflaţi la Berlin, în momentul de faţă toată lumea aşteaptă cu
interes noile producţii semnate de Costa-Gavras (Eden à l’ouest), Stephen
Frears (Chéri) sau Andrzej Wajda (Sweet Rush) şi pariază pe Urşii de Aur şi de
Argint ce vor fi acordaţi de juriul principal, prezidat anul acesta de actriţa
scoţiană Tilda Swinton.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters