În Istoria romanţată a unui
safari (2009) Daniela Zeca a „lucrat“, cu fineţea unui
artist-bijutier, o poveste-poem în care atmosfera unui Maghreb
fabulos, descoperit prin ochii unei europene – personaj feminin din
specia „lunaticilor“ –, compensează în chip remarcabil
uşoara friabilitate epică. În romanul de acum, Demonii
vîntului, autoarea nu doar că faţetează, cizelează,
montează o altă bijuterie prozastică, la fel de preţioasă
(egalîndu-şi, deci, mai vechile performanţe), dar – spre
deosebire de cartea anterioară – reuşeşte să construiască,
pentru expunerea „bijuteriei“ cu pricina, un cadru (narativ) mai
larg, menit să o pună în valoare şi, simultan, să-i
justifice existenţa dincolo de preceptul purei gratuităţi a artei.
Prozatoarea găseşte astfel echilibrul ideal între reveria
poematică şi palpitul narativ, între gratuitatea „imaginilor
frumoase“ (percepute ca obiecte preţioase prin ele însele)
şi necesitatea unei construcţii epice mai solide, mai funcţionale,
între – altfel spus – exigenţele rafinat-aristocrate ale
scriiturii artiste şi exigenţele „burgheze“ ale speciei
romanului. Miza ficţională e mai mare în Demonii vîntului
decît în Istoria romanţată..., iar mai decisa orientare
spre semnificat – elaborarea unui scenariu simbolic de mai mare
profunzime – nu afectează cîtuşi de puţin splendoarea cu
adevărat „orientală“ a unui semnificant opulent. Demonii
vîntului este nu doar o poveste foarte bine scrisă,
delectabilă prin spectacolul stilistic/imagistic al frazei calofile
şi/sau prin lirismul condensat, de fină calitate, ci şi o
construcţie sapienţial-parabolică, un roman metafizic ieşit
dintr-o reflecţie (cvasi-guénonistă) asupra „crizei lumii
moderne“ – o reflecţie insinuată cu abilitate în
interstiţiile naraţiunii. De altfel bine marcată şi înIstoria romanţată a unui safari, această reflexivitate se
acutizează în Demonii vîntului.
Ca orice carte care, în afară de
atributul complexităţii şi al profunzimii, mai are şi calitatea
de a fi „vie“, romanul de faţă, pluristratificat narativ şi
simbolic, beneficiază de atuul adresabilităţii multiple,
satisfăcînd simultan şi nevoia de poveste şi de evaziune a
cititorului nefilolog (sau a cititorului care, avizat fiind, se
bucură totuşi, din cînd în cînd, să-l regăsească
în sine pe cititorul inocent...), şi plăcerea rafinată a
contemplativului care ştie să preţuiască scriitura artistă ori
inteligentele jocuri metatextuale, şi gustul amatorului de parabole
metafizice sau de scenarii epice jalonate de simboluri oculte. Demonii vîntului se pretează la o, să-i zic aşa,
lectură-devorare – „vicioasa“ lectură a celui captivat de
poveste – şi totodată la acel gen de lectură pentru care
delectarea înseamnă (şi) să descoperi cum (şi din ce
materiale) este ţesută povestea... Romanul Danielei Zeca e o
ţesătură de mătase ce riscă să-ţi alunece printre degete,
sustrăgîndu-se cu graţioasă încăpăţînare unei
lecturi/ interpretări ce ar vrea să surprindă totul dintr-odată.
Pe un prim palier găsim, în Demonii vîntului, ca şi în cartea anterioară, o poveste
exotică. Decorul nu mai este Tunisia, cu deşerturile sale creatoare
de miraje, ci cosmopolitul Dubai („perla“ Emiratelor Arabe),
înfăţişat ca metaforă a Mirajului unei lumi ce se înalţă
pe o „temelie“ de nisip mişcător – pe obsesia turnului Babel.
Iar variatele, pitoreştile imagini ale acestei lumi se organizează,
magnetic parcă, în jurul unui personaj: bijutierul Saiyed,
care apare, graţie identităţii sale problematice – nici
oriental, nici european; nici evreu, nici creştin, nici musulman
(dar împrumutînd de la fiecare cîte ceva) –, ca
mediator şi mesager. Mediator între atît de diferiţii
săi semeni din Babelul în care trăieşte, dar şi între
lumea de aici şi o alta mai subtilă, revelată numai unor „aleşi“.
Mesager – pînă la un punct fără să o ştie cu precizie –
al unui „dincolo“ ce-şi trimite, la final de ciclu cosmic,
semnalele destinate unei umanităţi aflate în criză.
Scenariul metafizic figurat în Demonii vîntului cam
acesta este, în linii mari – trebuie spus, între
paranteze, că dimensiunea parabolică şi simbolică a naraţiunii
se menţine de la început pînă la sfîrşit într-un
registru al totalei lipse de ostentaţie: cartea e lucrată
filigranat, fără primejdia tezei metafizice; istorisirea nu e
bruiată de nici o intenţie demonstrativă. Personajele îşi
văd, în chip firesc, de drumul lor, impresia de autenticitate/
de veridicitate prelungindu-se chiar şi acolo unde naraţiunea
pătrunde în sfera fantasticului. Neobişnuitul – faptul
inexplicabil într-o logică „realistă“ – este strecurat
cu discreţie printre istoriile mai mult ori mai puţin „obişnuite“
ale unor eroi ale căror siluete sînt de un pregnant „realism“:
bancheri, magnaţi ai petrolului, oameni de televiziune, bijutieri,
anticari, artişti, turişti, femei „enigmatice“ într-un
Dubai al vremurilor noastre.
Revenind la personajul pivot, la
Saiyed: natura lui ambiguă de artist-„daimon“ – de
pămîntean-nepămîntean – ar putea trece neobservată
la o lectură mai grăbită; că eroul vine, poate, dintr-o altă
dimensiune e un detaliu-cheie al „poveştii“, extrem de bine
camuflat însă. Găsit, la puţin timp după naştere, undeva
în Belgia, pe treptele Băncii de Comerţ şi Industrie, şi
adoptat de însuşi Guvernatorul (un celibatar homosexual), lui
Saiyed cel cu „pielea smeadă şi ochi cenuşii, cu o uitătură ca
sticla“, cu „suflet de fluture“ („foarte religios, dar fără
vreo credinţă anume“), nu i se va cunoaşte niciodată originea.
În primii ani de viaţă, tatăl adoptiv îi inventează o
biografie şi, apelînd la un astrolog, îi comandă chiar
o hartă natală – care însă ia în calcul tot nişte
date fictive… Fără vreun motiv aparent, Guvernatorul decide să
se mute împreună cu copilul în Dubai. Singurul indiciu
despre originea lui Saiyed – un pandantiv preţios agăţat la
gîtul copilului „părăsit“, de fapt un fragment dintr-un
astrolab vechi de o mie şase sute de ani… – sporeşte şi mai
mult incertitudinea asupra identităţii personajului. Mai cu seamă
că, în anumite împrejurări, pandantivul cu pricina îşi
vădeşte proprietăţile magice prin aceea că îl transformă
pe posesorul său într-un adevărat Midas. Fascinat de mic de
magia pietrelor, Saiyed (care „desena atît de precis umbra
unei gîze într-o floare de portocal“) cucereşte –
după ce uceniceşte pe lîngă un bătrîn restaurator de
mobilă veche şi de obiecte preţioase – faima unui
bijutier-artist. Foarte tînăr încă, i se încredinţează
o lucrare în Burj Dubai, turnul babelic al Oraşului. Numai că
în locul cafenelei orientale şi al sălii de conferinţe pe
care, din porunca şeicului, ar fi trebuit să le amenajeze, el
construieşte – sublim-blasfematoriu –, din aur curat şi pietre
preţioase, un univers ce evocă fastul din O mie şi una de nopţi
şi sfidează magnificenţa simbolică a Capelei Sixtine. Plasat spre
final, episodul acesta – printre cele mai surprinzătoare secvenţe
ale cărţii – situează decisiv istoria „demonilor vîntului“
în interiorul convenţiei unei parabole de proporţii: „Mai
întîi că intraseră într-un vast lapidarium,
fiindcă sala de conferinţe era străjuită de geode de ametist, de
piscuri de cuarţ şi de agat verde. De amazonit cu nervuri şi de
calcedonii, de acvamarin translucid şi de azurit, de cinabru.
Dar piatra cea mare, Uriaşul şi
Nepreţuitul cristal cu un ochi atins de lingoare, era sus, în
centrul cupolei, pe arătătorul întins al şeicului. Întocmai
ca pe tavanul lui Michelangelo, Saiyed îl pictase pe Marele
Ziditor, arătînd cu degetul spre Adam, doar că în locul
obrazului cutat şi bărbos al lui Dumnezeu, pusese făptura din
buchete de mirt a şeicului. El, poetul şi neprihănitul soldat
credincios al Profetului, spărsese hotarele dintre religii ca să
fie acolo, sub toga de lapte a Atotputernicului…“.
Unui scenariu metafizico-simbolic i se
subsumează şi avatarurile sentimentale ale tînărului Saiyed,
bijutierul-fascinator în jurul căruia gravitează patru
personaje feminine foarte convingător desenate: matura Hara, femeie
de afaceri, melancolica doctoriţă Liona, cea fără vîrstă,
temperamentala balerină Alessia Conti şi, în fine, în
chip de salvatoare, văduva Gerardine, profesoara poliglotă –
prezenţe asociate, într-o secvenţă poematică, punctelor
cardinale şi nestematelor: „ …ultima vine din sud şi aduce
schimbarea. (…) Una castă şi răbdătoare precum safirul, dar
învolburată ca marea. Alta verde şi tînără,
ademenitoare, căci e piatră dezlegătoare, clară ca un ochi de
pisică. (…) A treia e sîngele iubirilor revărsate şi al
păcatului jumătate împlinit, care te ispiteşte numai
dintr-un rubin. Ci doar ultima e chemarea sorţii, ca o flacără
fără patimă, care nu se stinge cu apă, nu se umflă de vînt
şi nici nu se mistuie sub nisipuri, fiindcă e diamant“.
La anumite intervale, povestea
bijutierului Saiyed e întreruptă de scurte secvenţe
poematice, precum aceea din care tocmai am citat un pasaj, onirice şi
incantator lirice, străbătute de silueta fantomatică a şeicului
Mo, cel care „călca pe mătăsuri ca şi cum ar fi mers pe mare şi
visa bani“, cel care, totodată, adîncindu-se în
propriul său vis, pătrunde în visele locuitorilor Oraşului.
Pare a fi un soi de spirit al poveştii care tocmai se deapănă: „nu
îi place să scrie, dar rîvneşte la gloria celor care
închipuie cărţi şi trăiesc o viaţă a altora, născocită“.
De departe cel mai neaşteptat viraj –
deopotrivă epic şi metatextual – se produce însă în
momentul cînd, în a doua jumătate a romanului, Dubaiul
lui Saiyed devine o ramă pentru derularea unor evenimente dintr-un
alt spaţiu şi dintr-un alt timp: nişte vechi însemnări în
arabă ale unui bunic al Guvernatorului, ajuns în România
pe la 1900 – descifrate de Saiyed cu ajutorul „providenţialei“
Gerardine – (Jurnalul şamanului Alb) – asigură o conexiune
epică ingenioasă cu legenda Tezaurului de la Pietroasa. Sugestiile
simbolice sînt, iarăşi, numeroase şi de mare profunzime.
Dincolo de acest aspect, însă, descoperim aici o prozatoare
capabilă să se reinventeze cu uşurinţă şi cu o certă siguranţă
a condeiului, să alterneze registrul pitoresc-simbolic al
istorisirilor orientale cu registrul unei proze „realiste“ de
fină reconstituire istorică. Impecabil construit, episodul românesc
avînd în prim-plan „istoria“ (ficţionalizată,
desigur) a familiei Monteoru reaminteşte de romanul Ioanei
Pârvulescu, Viaţa începe vineri, sau, într-un fel,
de acela al lui Filip Florian, Zilele Regelui, cărţi de primă mînă
ale ultimilor ani.
Calofilia Danielei Zeca trece, odată
cu Demonii vîntului, pe un alt nivel. Un nivel de la care se
poate vorbi, fără teama de a exagera, despre această autoare ca
despre una dintre revelaţiile prozei româneşti de după 2000.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters