OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După două cărţi lucrate cu fineţe de bijutier, Degete mici şi Zilele regelui (nemaipunînd la socoteală partitura nostalgică din Băiuţeii), formula prozastică a lui Filip Florian se arată uşor de definit. Acest autor este un împătimit al scrisului frumos şi un pledant în favoarea „nobilei inutilităţi“ a artei. Ziarist de profesie, Filip Florian reuşeşte performanţa (ca şi Ara Şeptilici, tot jurnalistă şi tot adeptă a stilului artist) de a nu se lăsa contaminat, în literatura pe care o scrie, nici de vîlva trecătoare a ştirilor de ultimă oră, nici de rîvna reportajului travestit în straiele prozei cotidianiste, nici de indistincţia stilistică a textului jurnalistic. Evaziunea sa în spaţiul ficţiunii pure lasă deci la mii de leghe distanţă tumultul realităţii imediate, miza prozei lui Filip Florian fiind delectarea (deopotrivă a celui care scrie şi a celui care citeşte) cu imagini frumoase, cu fraze elaborate acribios, cu poveşti izvodite de dragul poveştii.

 

Acestui tip de proză i se potriveşte foarte bine ca definiţie indirectă, deşi, desigur, parţială, o remarcă pe care o făcea mai demult Riccardo Bachelli – într-un preambul la Moara de pe Pad – cu privire la natura implicit metaforică a romanului: „un roman nu dobîndeşte duhul fanteziei fără o idee poetică“. În filigranul fiecăreia dintre cele două cărţi ale lui Filip Florian se întrevede o metaforă structurantă, un motiv „muzical“ în jurul căruia se dezvoltă întreaga partitură narativă. În Degete mici, metafora ce dă textului sens şi coerenţă pare a fi aceea a naraţiunii ca explorare arheologică – nu întîmplător secvenţele avînd ca decor un castru roman unde se fac săpături alternează cu secvenţe în care diferite personaje, cu precădere oameni „vechi“, cu amintiri antebelice, „sapă“ adînc în propriul trecut, scoţînd la iveală tot soiul de poveşti. În Zilele regelui, metafora coagulantă este aceea a tabloului sau a fotografiei, de fapt a albumului de epocă, punct de pornire pentru reverii estetizante şi ficţionalizare în marginea unei istorii reconstituite livresc.

 

Ambele romane au o vizibilă componentă metatextuală, autoreferenţială, dar, în vreme ce în Degete mici obiectul reflecţiei metaliterare este cu precădere naraţiunea, cu mecanismele ei „arheologice“, în Zilele regelui punctul de interes autoreferenţial este descrierea, autorul înfiripînd – pe lîngă povestea savuroasă a lui Carol I de Hohenzollern, a dentistului său Joseph Strauss şi a unei „familii“/dinastii de pisici – o foarte discretă meditaţie asupra descriptivului în literatură. Spun „foarte discretă“, pentru că şuruburile, pinioanele, motoarele, pîrghiile, mecanismele textului nu sînt etalate ostentativ, în „buna“ tradiţie a prozei autoreferenţiale, ci sînt înfăşurate, într-un fel enigmatic, în pliurile abundente ale unei descripţii estetizante. „Ascunderea“ pune mai subtil în evidenţă decît „dezvăluirea“ strategiile textuale. Autorul romanului Zilele regelui nu-l va trage niciodată de mînecă pe cititor pentru a-i spune: „Atenţie!“. În clipa aceasta, nu numai că descriu (un tablou al Bucureştilor, o odaie dintr-un imobil vechi de pe Lipscani, o ceremonie la Curte, o scenă de alcov, forfota de la bîlci ş.a.m.d.), dar strecor în descripţia mea şi o „teorie“ asupra importanţei descrierii într-un roman. Aşa ar face un Mircea Nedelciu sau un Daniel Vighi, procedînd la o artificializare extremă a descrierii şi, pînă la urmă, la eliminarea din text a potenţialului de reverie şi de contemplativitate. Nu, Filip Florian procedează cu totul altfel, reuşind să împace reconstituirea pasionată a unei atmosfere cu luciditatea unei scriituri conştiente de propriile-i procedee. De fapt, ceea ce izbuteşte în primul şi în primul rînd autorul Zilelor regelui este crearea unei atmosfere – dense, puternice.

 

Descripţiile, prezente pe fiecare pagină a cărţii, sînt foarte vii, poroase. Imaginile, de mare concreteţe, fixează hipnotic atenţia cititorului, ca o peliculă cinematografică. Deşi cu o epică nu foarte dezvoltată, simplă, fără arborescenţe (spre deosebire de încrengătura epică din Degete mici), romanul de faţă lasă o pregnantă senzaţie de dinamism. Dinamismul este al şirurilor parcă nesfîrşite de imagini de album ce se succed în cascadă; e vorba de un dinamism al descrierii, rezultat din minuţiozitatea şi din precizia fără cusur a observaţiei, ca şi din foarte rapida schimbare a unghiului din care ochiul auctorial priveşte diferitele tablouri, imagini fotografice, secvenţe de peliculă de film, apropiindu-se şi îndepărtîndu-se succesiv şi în grade variate de imaginea vizată. Bucureştiul (de secol XIX) e privit cînd de undeva de sus, din Turnul Colţei, de exemplu, cînd de foarte aproape, de-a lungul unor trasee parcurse de personaje; imaginile sînt „prinse“ cînd din mers – din mersul molcom, legănat al birjei sau al tramvaiului cu cai sau din mersul ameţitor al trenului –, cînd dintr-un punct fix, de la fereastra unui imobil de pe Lipscani sau de după colţul adîncit în întuneric al unei case de mahala. Din timp în timp – indiciu autoreferenţial clar – apare în cadru, în mijlocul descrierii unei parade regale sau a unui bîlci, de pildă, imaginea-emblemă a Fotografului (cu care ne întîlniserăm şi în romanul anterior, în persoana fotografului cu dromader...). Într-un loc, detaliu foarte sugestiv, privirea naratorului se mută, printr-o mişcare abia perceptibilă, de la aparatul fixat pe trepied al fotografului Carol Popp de Szatmáry la caleaşca regală care tocmai trece prin mulţimea de bucureşteni şi pe care fotograful cu pricina se grăbeşte să o prindă în obiectiv.

 

Se poate vorbi de o adevărată frenezie a colectării de imagini, frenezie ce se transmite – dată fiind forţa descrierii – şi cititorului, de la primele fraze chiar. Autorul pare că se lasă absorbit de descriere cu o voluptate aproape erotică – voluptate de estet, evident, şi de caligraf visător, care, urmărind cu condeiul liniile unui trup imaginar, trăieşte intens senzaţia că (de)scrie o imagine simbolică a Lumii. Acest caligraf cîntăreşte îndelung fiecare cuvînt, fiecare nuanţă semantică, aşază cu grijă fiecare vocabulă la locul potrivit, e atent ca fiecare segment al enunţului – bogat lexical şi bine modulat sintactic – să se muleze perfect pe o imagine, imediat vizualizabilă. Şi în miezul şuvoiului de imagini din care prinde trup romanul, în miezul unei poveşti în care văzul e exacerbat, răsare simbolic, inspirat element de contrast, silueta prostituatei oarbe.

 

În afară de ştiinţa inefabilă a descrierii ce poate ţine loc, eventual, chiar şi unei epici antrenante, Filip Florian stăpîneşte şi arta asamblării variatelor secvenţe epico-descriptive într-o poveste foarte bine articulată, cu planuri simetrice sau contrastante, cu schimbări de perspectivă, cu subtile elemente de legătură şi imagini-emblemă plasate la locul potrivit. Livrescul e omniprezent, dar neostentativ. Zilele regelui nu constituie, în mod cert, un roman istoric; nu o reconstituire verosimilă a epocii lui Carol I şi-a propus Filip Florian, ci o ficţiune plauziblă, coerentă în sine, ajutată/stimulată de documentul istoric, în marginea căruia scriitorul îşi permite nesfîrşite reverii şi speculaţii. Istoria (scrisă cu majusculă) e doar un pretext pentru imaginarea unor istorii „mici“, personale. De aceea, personajul de prim-plan nu este Carol I, cum s-ar crede, ci un presupus dentist, Joseph Strauss, pe care viitorul Rege l-ar fi chemat de la Berlin. Modestul om de încredere al lui Carol l-a adus cu sine, într-un paner de răchită, într-o călătorie memorabil povestită, pe fantasticul motan Siegfried – un soi de motan Murr care îşi „scrie“ cu ghearele, în limba pisicească, pe spătarul unor fotolii tapiţate, aventurile ori răbufnirile de sentimentalism conachian. Aventurile oamenilor (ale Regelui, ale dentistului, ale frumoasei sîrboaice Elena Ducovici şi ale prietenilor bucureşteni ai lui Strauss, frizerul Otto Huer, opticianul, Jakob Vogel, bucătarul Calistrache şi alţi cîţiva) corespund simetric cu aventurile motanului Siegfried şi ale pisicii Riţa („Manastamirflorinda, pe numele ei adevărat“...); paralelismul se păstrează, ludic şi cumva enigmatic, pînă la cea din urmă frază a cărţii: „Iar acolo, la umbră, cînd zilele motanului Siegfried se încheiau, zilele regelui stăteau să înceapă“.

 

„Istoria“ lui Filip Florian e istoria lui „Ce s-ar fi întîmplat dacă...“ – istoria unei imaginate legături a principelui Karl cu o prostituată oarbă, cu medierea unui dentist cumsecade, care îşi duce peste tot cu sine motanul înţelept şi visele de holtei; istoria unui tînăr principe care s-a sumeţit în faţa sultanului, la Constantinopol, doar pentru că un om de încredere, Joseph Strauss, i-a dat să bea o licoare vrăjită; istoria unor personaje reale a căror intimitate autorul încearcă să şi-o închipuie şi a unor personaje inventate, născute dintr-o voluptuoasă reverie. Reveria unui caligraf.