Revigorarea unui gen uitat

Carlos Ruiz ZAFON - Marina

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Carlos Ruiz Zafon, autor care a debutat, în 1993, cu cartea pentru copii Prinţul ceţii (recompensată cu Premiul Edebé), a devenit, prin scrierile sale ulterioare, Palatul de la miazănoapte (1994), Lumini de septembrie (1995) şi mai ales prin Marina (1999) şi Umbra vîntului (2001), una dintre cele mai originale voci ale romanului contemporan – european, şi nu doar spaniol. Zafon reuşeşte să revigoreze ceea ce părea a fi demult un gen căzut în uitare şi anacronic: goticul. Atmosfera de mister şi suspans, proiectată pe fundalul unei Barcelone contemporane, ce ascunde, asemenea Bucureştiului lui Eliade, poveşti şi drame accesibile doar celui dispus să le vadă, constituie marca definitorie a scrierilor lui Zafon.

Carlos Ruiz ZAFON, Marina, Traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 254 p.

O lume a tenebrelor şi a tragicului

„Telling stories, making up tales, bringing life to characters, devising plots, visualizing scenes and staging sequences of events, images, words and sounds that tell a story“ – acesta ar fi poiesis-ul adoptat de Zafon, reţeta scriiturii sale (despre care vorbeşte pe site-ul său,www.carlosruizzafon.co.uk), iar Marina, roman publicat şi la noi anul acesta, la Editura Polirom, nu este o excepţie. Zafon întreţese două poveşti, ambele misterioase şi incitante: pe de o parte, idila – extrem de puritană, extrasă parcă din romanele de secol XIX şi destul de anacronică pentru Barcelona anilor ’70 – între elevul Óscar Drai şi fascinanta Marina, o fată de vîrsta lui, care locuieşte retrasă, alături de tatăl ei, într-o vilă ce, la prima vedere, pare părăsită; de aici, se devoalează cealaltă intrigă, care introduce cititorul, prin ochii celor doi tineri, într-o lume a tenebrelor, a grotescului, dar şi a tragicului: curiozitatea Marinei şi a lui Óscar îi împinge periculos într-o poveste ce ascunde drame profunde – o actriţă de teatru, pe vremuri o tînără senzaţie şi o frumuseţe celebră, ce suferise o monstruoasă răzbunare: în chiar ziua nunţii, mutilarea iremediabilă a feţei din pricina acidului aruncat de către cel care îi era tutore şi acum nu suporta să o vadă căsătorită cu altcineva; un tehnician de proteze, Mihail Kolvenik, care devine obsedat de dorinţa reconstrucţiei feţei mutilate a soţiei şi care, împins de demenţă, ajunge să facă experimente pe cadavre, cu convingerea că va descoperi secretul nu numai al vindecării defectelor fizice, ci chiar al învingerii morţii. Istoria încercărilor făcute de poliţie de a-l găsi pe Mihail se construieşte apoi pe tiparul unui veritabil roman poliţist.

Intriga pe care o construieşte Zafon în segmentul narativ ce are în prim-plan povestea tehnicianului împins a comite cel mai mare hybris, acela de a crede că poate controla însăşi viaţa, aminteşte de calitatea unor romane gen Pendulul lui Foucault al lui Eco, la care se adaugă nota de grotesc de tip Frankestein al lui Marry Shelley. În definitiv, nu subiectul este inedit – ca dovadă, numeroasele referinţe culturale metatextuale, de la Eco la Shelley şi de la García Márquez la Salman Rushdie –, inedit devine modul în care Zafon ştie să se joace cu aceste referinţe, fără a cădea în pastişă sau în ridicol. De pildă, deşi intriga poliţistă aminteşte de tehnica lui Eco, ea nu este prelungită excesiv, secretul ei constă în faptul că ritmul este mult mai alert, strategie necesară pentru a lăsa suficient spaţiu de dezvoltare celuilalt plan, cel al Marinei şi al lui Óscar.

La o primă judecată, titlul ar părea nepotrivit, întrucît Marina nu se conturează drept personajul principal. E adevărat, curiozitatea ei, care devine şi curiozitatea lui Óscar, deschide calea către descoperirea intrigilor mai complicate din viaţa straniilor personaje Mihail şi Eva, dar, în afară de a accentua faptul că în jurul ei există un mister, Marina nu beneficiază de o atenţie specială. Zafon direcţionează atenţia mai degrabă către personaje precum Eva, Mihail şi chiar Germán – tatăl Marinei, fost pictor, care încetase să mai creeze după moartea soţiei. Marina cade, într-un fel, în umbra acestor personaje cu forţă mai mare de atracţie, ea rămînînd însă ocheanul prin care se priveşte desfăşurarea celorlalte poveşti complicate. Prin ochii Marinei, Barcelona devine, pentru Óscar, un tărîm fantastic, un loc al tenebrelor, dar şi al iubirii. Moartea ei afectează şi raportarea lui Óscar la realitate şi la ceea ce s-a întîmplat, ajungînd să se întrebe dacă evenimentele prin care a trecut au fost reale: „uneori, lucrurile cele mai reale se petrec doar în închipuire. Nu ne amintim decît ceea ce nu s-a petrecut nicicînd“, spunea chiar Marina. Dacă există o lecţie care ar putea fi oferită de povestea celor doi adolescenţi – dar şi de cea a celorlalte personaje nefericite ale acestui roman, Mihail şi Eva –, aceea ar vorbi despre necesitatea de a înţelege şi de a aprecia momentele cu adevărat importante: „viaţa ne oferă puţine momente de fericire pură. Uneori, doar cîteva zile ori săptămîni. Alteori, cîţiva ani. Totul ţine de norocul personal. Amintirea unor asemenea clipe ne însoţeşte veşnic, devenind o ţară a amintirii, unde încercăm fără success să revenim tot restul vieţii“.

Barcelona – un spaţiu al sacrului şi al profanului

Marina, ca şi Umbra vîntului, de altfel, dincolo de talentul romancierului de a doza perfect cantitatea de straniu inserat în iţele poveştii, impresionează prin calitatea descriptivă a oraşului în care locuitorii pot descoperi mult mai mult decît monotonia vieţii cotidiene. Barcelona, asemenea Macondoului lui García Márquez, devine un oraş magic, în care îşi găsesc locul atît idile de o puritate şi delicateţe ce amintesc, pe alocuri, de cărţile unui Lamartine, cît şi grotescul şi suspansul á la Marry Shelley. Barcelona, oraşul cu „stoluri de porumbei care zburătăceau printre chioşcuri cu flori şi cafenele, cîntăreţi ambulanţi şi dansatoare de cabaret, turişti şi localnici, poliţişti şi pungaşi, cetăţeni şi strigoi din alte epoci“, cu acel „miraj de bulevarde şi străduţe“, este un oraş de care te poţi îndrăgosti uşor, citind cărţile lui Zafon. Este oraşul care nu cunoaşte graniţe şi care oferă, în melanjul său de nou şi vechi, de pitoresc şi mundan, posibilităţi de a descoperi o altfel de realitate, una încărcată simbolic: „timpul şi memoria, istoria şi ficţiunea se topeau în acel oraş fermecător ca acuarelele în ploaie“.

Succesul pe care Zafon l-a cîştigat prin scrierile sale este o dovadă că literatura contemporană are nevoie şi de astfel de creaţii, în care imaginaţia şi fantezia să fie libere de orice constrîngere a tiparului minimalismului cotidian. Literatura de tipul celei profesate de Zafon nu este un semn al evadării din faţa realităţii, o fugă laşă din calea unor presupuse datorii pe care un autor ar avea-o faţă de societate. Singura datorie pe care o are un scriitor a fost îndeplinită ireproşabil de Zafon: aceea de a reflecta existenţa şi realitatea într-un mod pe care nici jurnalistul, nici economistul şi nici politologul nu o pot face. Pentru asta însă, e nevoie de un autor, asemenea lui Zafon, care să vadă scrisul ca pe o necesitate cerută de structura sa interioară, şi nu de nevoia obţinerii de capital simbolic. Pe site-ul său, romancierul afirmă că „nu ar trebui să te apuci de scris decît dacă simţi că, pentru tine, alternativa ar însemna moartea...“. Carlos Ruiz Zafon a ales să fie un scriitor al fanteziei, şi nu al cotidianului, cum puţini se mai întîlnesc astăzi.

Recomanda articolul prin: