OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A aparut numarul sase al revistei Zestrea, publicatie de etnologie si etnografie editata de Consiliul Judetean Bistrita Nasaud si de Centrul Judetean al conservarii si valorificarii traditiei si creatiei populare. Conceputa ca o „lauda adusa taranului roman“, revista – de altminteri bine intentionata – contine articole si reportaje despre mesteri, traditii si sarbatori populare: un calendar al muncilor agricole, Sarbatoarea de Sinziene, alte sarbatori si traditiile legate de ele.

Pina aici, nimic neobisnuit. Remarcabil este insa editorialul semnat de Ion Negrila, care se doreste a fi un argument al aparitiei in cauza si care are pretentia de a descoperi, in doua pagini de revista, chintesenta poporului roman, anume cultura populara si acel specific romanesc de a fi, cintul la taranul roman: „Dar de unde necesitatea de a cinta? – se intreaba editorialistul Zestrei – Inca din leagan, pruncul creste cu cintecul: Mama cinta si plingea si ma legana. Necesitatea de a trai la cotele cele mai inalte conditia de om sint credinta si arta, acestea existind de cind pe pamint a batut prima inima omeneasca. Prin credinta si arta ne apropiem de Dumnezeu“. Dupa ce a identificat asadar caile prin care ne putem implini la „cotele cele mai inalte“ in conditia de om, Ion Negrila ne lamureste si cum sintem noi, romanii… fundamental deosebiti de restul lumii si cum este normal ca Europa sa nu fi auzit de noi, tocmai pentru ca ne deosebim atit de radical de restul vecinilor nostri de continent: „In limbajul muzical, taranul roman isi gaseste modalitatea optima de a-si exterioriza bucuriile si necazurile, umorul, nazuintele, increderea in soarta, in steaua sa. In melosul popular si numai in el se poate exprima starea specifica psihologiei poporului nostru, acel tainic, neinteles, nelamurit, coplesitor dor“. In acelasi stil aflam mai amanuntit care sint componentele specifice exclusiv psihologiei poporului roman (de ce nu de la Burebista sau de la Decebal incoace? Cum or fi aratat doinele de dor si jale ale stramosilor nostri dacii?): „El (adica dorul, n.n.) este fundamentul specificului romanesc: dor de tara, dor de mama, dor de pamint, dor de parinti, de iubita, de casa etc“.

Textul editorialistului ne transpune direct in spatiul mioritic al alternantei deal-vale, in limbajul didactic al comentariilor la Miorita facute odinioara pentru admiterea in liceu: „Taranul isi pune tot dorul in cintec. De la dorul cintecului de leagan, la dorul horei, la cel al doinei, la dorul nuntii, al colindelor si nu in cele din urma al bocetului, romanul strabate veacurile singuratic fara sa instraineze darul cel mai de pret care i-a conferit specificul si identitatea“. Iata si fraza programatic-justificativa de incheiere: „De ce am spus toate astea? Pentru ca pina acum tot ceea ce s-a spus despre folclor s-a limitat la o analiza seaca, searbada, explicind probleme tehnice ale cintecului popular, fara nici un fel de finalitate. Consider ca aceasta finalitate trebuie sa aiba trimiteri la spiritualitatea romaneasca, la sociologie si nu in ultimul rind sa fie presarata si cu putina filozofie“. Acestea in conditiile in care chiar textele gazduite de revista unde onor editorialistul semneaza contin consistente referinte la texte, comentarii si analize de referinta privind folclorul care nu sint nici seci, nici searbede si nici „lipsite de finalitate“.
Trecind peste surpriza provocata de nastrusnica pledoarie, revista are tresariri de spontaneitate si de autenticitate si reuseste sa depaseasca tonul sforaitor exemplificat mai sus. Si aceasta, nu in ultimul rind, gratie acelui biet taran roman care, atita cit mai supravietuieste, nu si-a pierdut vioiciunea si prospetimea actiunilor si cuvintului sau.