Revista presei franceze

Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Boris Vian şi André Gide, recitiţi şi în vacanţă

E încă vacanţă şi avem răgaz să recitim, să ne întoarcem la numere mai vechi din presa străină, să recuperăm pagini ratate. Printre ele s-ar număra două dosare excelente, unul consacrat lui André Gide (în Le Magazine Littéraire din martie 2009), iar celălalt lui Boris Vian (în numărul pe aprilie al revistei Lire).

La semicentenarul morţii lui Boris Vian, Lire publică un dosar „La comète Vian“/ „Cometa Vian“, împănat cu minunate poze de epocă: Boris Vian întîmpinîndu-l pe Duke Ellington la Gare du Nord, în Paris, în 1948; Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Boris şi Michelle Vian la cafeneaua pariziană Le Procope (Vian învăluit în fumul pipei pe care şi-o aprinde Sartre, în epoca „antantei“ dintre cei doi), Boris Vian, seducătorul, în costum de baie pe plajă, Vian împreună cu a doua soţie, Ursula, Vian în faţa judecătorului/avocatului (ultimul la o ţigară), probabil la unul dintre procesele declanşate în urma romanului „negru“ J’irai cracher sur vos tombes/ Voi scuipa pe mormintele voastre. Dosarul debutează cu un interviu cu François Roulmann, care – împreună cu Marc Lapprand şi Christelle Gonzalo – lucrează la editarea operei lui Vian în „Pléiade“ şi autor (împreună cu Nicole Bertolt) al cărţii Boris Vian, le swing et le verbe (Textuel, 2008).

François Roulmann, „expert în cărţi vechi“ şi librar, îi datorează pasiunea pentru cărţi chiar lui Boris Vian, descoperit în adolescenţă. Roulmann îi schiţează în interviu un portret complex şi efervescent, dezvăluind detalii despre manuscrise – ca un om ce trăieşte în intimitatea lor literară. Un Vian febril – care ştie că timpul nu e de partea lui (suferea de o maladie congenitală a inimii) –, scriind uşor, jucîndu-se cu cuvintele (ca un adevărat „pre-oulipian“) aşa cum improvizează jazzistic la trompetă. La opt ani i-a citit deja pe clasici, Racine, Corneille, Molière şi Maupassant. Tatăl e rentier, ascultă tango şi îşi iniţiază copiii în artă şi muzică. Mama e pianistă, cîntă şi la harpă, însă Boris ajunge repede să-l deteste pe Mozart. Mai tîrziu, în Saint-Germain-des-Près, la Le Tabou sau Les Deux Magots, Boris Vian cîntă adesea la „trompinette“. Şansonetele sale, ascultate astăzi, sună, cu toate acestea, retro şi nu foarte departe de convenţiile genului. În schimb, romanele – respinse în parte, în epocă, de Gallimard – scandaloase atunci, îşi păstrează striaţiile nervoase, prospeţimea astăzi.

În numărul pe martie, Le Magazine Littéraire publică dosarul „Gide, le plus moderne des classiques“ / „Gide, cel mai modern dintre clasici“, dosar amplu, coordonat de Jean-Claude Perrier şi François Aubel. În noiembrie 1951, La Nouvelle Revue Française, interzisă după Eliberare, a fost lăsată să apară în număr unic – pentru a aduce un omagiu lui André Gide, care murise: „Nici o revistă literară, şi nici o editură fondată de o revistă literară, n-a avut o asemenea influenţă şi un asemenea prestigiu internaţional. Nici o revistă n-a dus aşa departe renumele literaturii franceze, cum a făcut-o revista lui Gide între cele două războaie. Pînă într-acolo încît constituie şi acum referinţa la care se raportează starea actuală a literaturii noastre” (coordonatorii). Semnează studii competente, la ora la care se încheie editarea operei sale complete în „Pléiade“: Pierre Lepape, Bernard Fauconnier, Jean-Claude Perrier, Alain Goulet, Pierre Masson, Pierre Lachasse, Mar-tine Sagaert, Jean-Claude Perrier şi Adrien Le Bihan. Şi un interviu cu Hugues Pradier, directorul editorial de la „Pléiade“, care, tout compte fait, crede că Gide a „inventat“ autoficţiunea şi a devansat Noul Roman. Prieten bun cu Jacques Schiffrin, fondatorul editurii Pléiade, intervenind în favoarea răscumpărării ei de către Gaston Gallimard în 1933, Gide e, de altfel, şi primul autor „pléiadizat“, încă din timpul vieţii (Journal 1889-1939, apărut în 1939). Îi urmează, în colecţie, André Malraux, al doilea scriitor „pléiadizat“ în timpul vieţii sale (Romans, 1947). (A.D.)

Socrate şi Islamul

În prima lună a verii, Le Magazine Littéraire propune un număr consistent, subiectele avînd în centru nume precum Socrate, Anatole France, Romain Gary, Gerard Genette, Umberto Eco, Pierre Bayard.

Articolul „À Anatole France, la patrie ingrate“, semnat de Guillaume Métayer, aduce în discuţie cazul unei nedrepte căderi în uitare, cea a lui Anatole France, personalitate complexă, un scriitor talentat, dar şi un cetăţean implicat în problemele vremii. Autorul Insulei pinguinilor sau al Guvernatorului Iudeii nu este însă un scriitor cu teză. Mai mult, subliniază autorul articolului, Anatole France a anticipat genial, în Zeilor le este sete, ameninţarea totalitarismelor ce se vor dezlănţui în secolul al XX-lea şi a susţinut, înainte de Gide, că literatura bună nu o formează sentimentele bune sau politica bună, şi că Binele, transformat într-un cult radical, este la fel de nefast ca şi „gustul depravat“ pentru Rău.

Tot în numărul din iunie al revistei Le Magazine Littéraire se pot citi extrase, pentru prima oară în limba franceză, din dezbaterea dintre Pierre Bayard şi Umberto Eco, din noiembrie 2007. Propusă de Paul Holdengräber, întîlnirea a avut loc cu ocazia publicării cărţii lui Bayard, devenită imediat un best-seller, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus? (apărută şi în română, la Editura Polirom, 2008). Provocarea pe care o lansează cartea are în vedere schimbarea manierei de receptare a literaturii: „a citi nu înseamnă a înregistra mecanic informaţiile, ci a crea“, consideră Bayard, subliniind că sistemul educaţional francez impune, în mod absurd şi cu consecinţe catastrofale, cunoaşterea precisă a tuturor detaliilor dintr-o carte. Astfel, lectura devine mai degrabă o înregistrare şiinţifică de date, Umberto Eco punctînd şi el că studenţii ar trebui lăsaţi liberi să „inventeze“ cartea pe care o citesc.

Rămînînd în sfera teoriei literare, merită semnalat articolul lui Minh Tran Huy despre Gérard Genette, cu ocazia apariţiei, în 2009, la Seuil, a volumului Codicille, ce cuprinde notaţii diverse ale autorului despre artă, literatură, muzică etc. Cartea dezvăluie un personaj pasionat de numeroase domenii, naratologul mărturisind că, mai înainte de a urma dome-niul literelor, a fost tentat de cariera de geograf, arhitect, cineast.

Le Magazine Littéraire îşi îndreaptă interesul, în acest număr, şi asupra a doi români, Emil Cioran şi George Banu. După cum era de aşteptat, în articolul despre Cioran, semnat de Claude Arnaud, se insistă asupra orientării de dreapta a scriitorului, subliniindu-se că Cioran a fost „un fascist ardent“. „Fiul preotului din Sibiu visa să fie profetul unei mari ţări. Nu a fost însă decît – Slavă Domnului! – moralistul propriilor sale impasuri“.

În schimb, antologia lui George Banu, Shakespeare, Le monde est une scène. Métaphores et pratiques, la Gallimard, este întîmpinată cu entuziasm. În scurtul interviu luat lui Banu, acesta mărturiseşte că ideea de a aduna într-un volum notaţiile lui Shakespeare asupra teatrului s-a născut după ce a văzut spectacolul lui Purcărete, Songe d’une nuit d’été, piesă despre care şi-a dat seama că reuneşte „cele mai frumoase rînduri ce se pot scrie despre teatru“.

O altă secţiune interesantă din Le Magazine Littéraire este cea dedicată lui Romain Gary (pseudonim pentru Roman Kacew), „Romain Gary, les risques du je“. Se pune accent pe aspectul identitar: încercînd permanent să scape de „sine“, Romain Gary (care semna şi cu numele de Émile Ajar) a sperat la o disoluţie a identităţii sale iudaice, afirmînd că „Franţa liberă este singura comunitate de care am aparţinut în întregime“. Dar, aşa cum sugera Paul Audi, în „Émile Ajar, la judéité devant soi“, Gary „nu a ştiut să recunoască spiritul iudaismului în dorinţa de a scăpa de «sine»“.

Bogatul grupaj de articole consacrate lui Socrate nu omite nici receptarea filozofului de către Islam. Personalitatea lui Socrate este văzută ca fiind una exemplară, relevantă pentru valorile islamice. Totuşi, trebuie luat în considerare că este vorba despre un „Socrate «convertit» la Islam“, din maximele şi anecdotele sale, ajustate după vocabularul islamic, fiind eliminată orice trimitere la tradiţia greacă.

Socrate, Iisus şi Buddha

Figura filozofului grec se află şi la baza grupajului de articole din Le Nouvel Observateur, numărul din 4-10 iunie, în care este plasat într-un triptic, alături de Iisus şi de Buddha. Coordonatorul grupajului, Frédéric Lenoir, justifică această alăturare prin faptul că toţi trei sînt interesaţi de fiinţa umană şi nu de un sistem de idei, dorind să elibereze omul de „lanţurile interioare: ignoranţa şi egoismul“. Frédéric Lenoir subliniază că, deşi Socrate şi Buddha ar părea mai apropiaţi de spiritualitatea modernă prin raţionalism şi pragmatism, nu trebuie să uităm că mesajul lui Iisus este extrem de modern. „Derivele Bisericii ne-au făcut să uităm că mesajul lui Iisus plasa iubirea şi fraternitatea mai presus de orice“. (S.D)

Recomanda articolul prin:

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Revista presei franceze

Categoria: | 0 comentarii