În actualitate: Albert Camus şi Bernard-Henri Lévi
În numărul din 21-27 ianuarie 2010 al hebdomadarului Le
Nouvel Observateur, Jean Daniel (cunoscutul fondator şi editorialist al
revistei) semnează un foarte bun editorial („La seule excuse de Dieu...“/
„Singura scuză a lui Dumnezeu...“), care conţine cîteva informaţii preţioase
despre Albert Camus, extrase din amintiri personale, căci Jean Daniel –
originar el însuşi din Algeria – a avut privilegiul să-l cunoască personal (e
şi autorul unui eseu biografic, Avec Camus: Comment résister à l’air du temps,
Gallimard/NRF, 2006). „Un confrate mă întreabă de ce Dumnezeu se înverşunează
împotriva săracilor“, notează Jean Daniel în prima frază a editorialului – cu
referire directă la cutremurul teribil care a lovit Haiti –, pentru a încheia
primul paragraf citîndu-l pe Stendhal: „Stendhal scria: «Singura scuză a lui
Dumnezeu este că nu există». Nietzsche, descoperind cugetarea, e furios că n-a
gîndit-o el înaintea aceluia. Camus notează acest lucru în Carnetele sale“.
În plin eveniment de comemorare a 50 de ani de la moartea
lui Albert Camus, Jean Daniel ţine să participe la dezbatere adăugînd cîteva
evocări cu titlu personal, fiindcă, scrie el, are „de reglat un cont personal“
în ce-l priveşte pe Albert Camus. În 1947, Jean Daniel conducea revista
Caliban, mică revistă de „vulgarizare culturală“, a cărei particularitate era
că jumătate din fiecare număr era consacrat publicării „celor mai scurte
capodopere ale literaturii mondiale“. La un moment dat, Jean Daniel primeşte un
telefon de la Camus, care-i propune să publice, în această serie, La Maison du
peuple de Louis Guilloux. Ca urmare, îi face o vizită lui Camus, în micul său
birou de la Gallimard: „Pentru mine, aici a început totul. El era luminos,
deloc intimidant“. Camus va face o prefaţă la textul lui Guilloux, care începea
astfel: „Sîntem din ce în ce mai mulţi cei care credem că ar trebui să vorbim
despre mizerie altfel decît în cunoştinţă de cauză“. De altfel, eseistul îi va
răspunde lui Guilloux însuşi, care îi replicase: „Ţi se va spune că mizeria nu
e un privilegiu şi că cei mai mari revoluţionari sînt de origine burgheză“, că
observaţia e parţial adevărată: „Să ne spună cum să ieşim din ea (din mizerie)
şi le vom fi prea recunoscători, dar să nu vorbească despre noi ca şi cum ar
face parte dintre noi“.
O ultimă amintire e legată de ateismul net al lui Camus, în
ciuda afirmaţiilor sale care ar putea insinua un „parfum de creştinism“. Apropo
de afirmaţia lui Camus: „Pascal mă bulversează, dar nu mă convinge“,
jurnalistul adaugă: „E o frază pe care nu o putem uita cînd vorbim de Camus,
tot aşa cum nu putem ignora interesul său pentru operele evreicei creştine
Simone Weil“. Camus are ultimul cuvînt: „Orice transcendenţă îmi e străină“.
Tot în numărul acesta, semnalez un interviu cu cineastul
român Radu Mihăileanu („Radu Mihăileanu: Victoire de la musique“/ „Radu
Mihăileanu: Victoria muzicii“), al cărui recent film, Concertul, are succes în
Franţa: „O poveste de Crăciun burlescă, emoţionantă şi revigorantă, pe fondul
comunismului şi al Concertului lui Ceaikovski. Două ingrediente deloc clasice,
pentru un succes neaşteptat“. Întrebat cum explică succesul filmului, regizorul
declară: „Subiectul filmului e universal, este acela al demnităţii umane
regăsite. E, din nefericire, un subiect de actualitate. Criza nu e doar economică
şi financiară, ci şi ecologică sau identitară. Omul are impresia unui eşec
total. Nu mai crede în politică, crede, ceea ce e fals, că, în acest domeniu,
nu mai e nimic de inventat“.
Din L’Express (4-10 februarie 2010), aflăm că: „BHL
revient!“, cu două cărţi, un „pavé“ şi un „galet“, vorba jurnalistului care-l
intervievează (Christophe Barbier). Cartea voluminoasă, Pièces d’identité
(Grasset, 2010), adună în mai bine de 1300 de pagini texte şi intervenţii în
presă ale lui BHL (Bernard-Henri Lévi), din 2005 încoace. Cealaltă carte este
De la guerre en philosophie (Grasset, 2010), de 128 pagini, şi ea vrea să fie
un soi de chintesenţă a metodei sale de lucru în filozofie, pe care a
„cizelat-o“ cu ocazia unei conferinţe la École Normale Supérieure, în aprilie
2009: „Din aceste două cărţi atît de diferite se desprinde portretul unui om
ocupat, aproape dispersat, însă apt să-şi adune brusc gîndirea în jurul unei
lupte majore sau a unui concept nou“, scrie jurnalistul în şapoul interviului.
BHL nu ratează, totuşi, ocazia de a poza în frondeur, încă de la începutul
interviului, unde intervievatorul, intrînd în joc, îl întreabă: „Acel jurnal pe
care îl dictaţi zilnic, pe care nimeni nu l-a văzut şi care va fi distrus la
moartea dumneavoastră, există cu adevărat?“. Răspuns: „Desigur. Nu va fi
distrus decît dacă aş dispărea subit. [...] În ziua în care voi avea
sentimentul că aventura mea se apropie de sfîrşit şi dacă Dumnezeu îmi oferă
agonia lungă şi liniştită la care aspir, atunci da, mă voi opri; mă voi duce la
notarul meu să-mi adun toate volumele (unul pe an, de la 20 de ani încoace)
acestui jurnal-fluviu în care totul e spus, absolut totul, inclusiv cîteva
secrete care nu-mi aparţin numai mie; şi, pentru că e dictat pe fugă, pe
repondeurul telefonic, îi voi da o formă şi îl voi publica“. (A.D.)
Revoluţia de catifea a ideilor
„La 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, lupta pentru
libertate continuă.“ În primul număr din 2010 al revistei City journal, André
Glucksmann, unul dintre cei mai radicali filozofi francezi ai modernităţii
recente, realizează o sinteză critică a „literaturii“ filozofice generate de
momentul „Noiembrie 1989“. Pentru autorul Discursului urii, momentul cîştigării
libertăţii în ţările din fostul Bloc sovietic a dezvăluit, a arătat lumii enormele
diferenţe de gîndire şi de sensibilitate dintre Europa Occidentală şi Europa
Centrală şi de Est. „În seara zilei de 9 Noiembrie1989, zidul ruşinii a fost doborît. A doua
zi, am plecat spre Berlin, la puţin timp după aceea, am trăit Revoluţia de Catifea
de la Praga şi apoi căderea lui Ceauşescu la Bucureşti. Anul 1990 începuse
promiţător pentru umanitate. Însă am fost surprins de diferenţa dintre modul de
a simţi al Occidentului şi cel al Estului.“, observă autorul în articolul
intitulat sugestiv „The Velvet Philosophical Revolution“. „Sfîrşitul istoriei“,
anunţat de Francis Fukuyama – una dintre ideile postmodernismului filozofic ce
au înregistrat un succes „de casă“ fulminant, atît de mare încît sintagma s-a
transformat în clişeu cultural – este criticată din perspectiva ideilor
emergente ale spaţiului intelectual care, pînă în 1989, fusese închis ermetic
în interiorul Cortinei de Fier. Pentru filozofii şi teoreticienii din fostele
state socialiste, „părăsirea comunismului a însemnat intrarea în istorie“.
Ideile tipice pentru gîndirea occidentală – al căror reprezentant este Fukuyama
– sînt sortite unei confuzii structurale. Confuzia gîndirii occidentale se
datorează unei neaşteptate răsturnări şi reconfigurări a peisajului geopolitic
după 1989. În ultimele patru decenii ale istoriei ideilor, teoreticienii şi
jurnaliştii au argumentat trecerea de la capitalism la socialism. Explorarea
unei „rute“ ideologice opuse, arată Glucksmann, nu a fost încercată vreodată de
intelectualii din Vest. Trecerea de la socialism la capitalism – în afară de
cîteva studii din Polonia cu privire la introducerea unor elemente ale Pieţei
libere în societatea comunistă, – nu a fost teoretizată. Toată lumea a crezut
că Uniunea Sovietică şi statele aflate sub dominaţia sa nu se vor mai
„întoarce“ la capitalism. Cei 75 de ani dintre 1914 şi 1989, una dintre cele
mai sîngeroase perioade din istoria umanităţii, au fost uitaţi. Adepţii lui
Tocqueville au redescoperit ideea unei democraţii universale, hegelienii
reprezentaţi de intelectuali precum Fukuyama au sărbătorit „Sfîrşitul istoriei“
şi sfîrşitul războaielor istorice, social-democraţii au promis că înţelegerea
dintre oameni va creşte. Urma să descoperim un promised land postmodern, unde
marii eroi, marile pericole, marile naţiuni, marile ţeluri, marile naraţiuni,
după cum anunţa Lyotard, urmau să dispară. Cealaltă Europă, eman-cipată recent
de sub dominaţia Uniunii Sovietice, nu împărtăşea acelaşi optimism. Aceste
ţări, arată Glucksmann, aveau de ales între două opţiuni. Prima era
reprezentată de Havel şi Lech Walesa, Carta 77 şi mişcarea „Solidaritatea“;
cealaltă era lumea lui Vladimir Putin şi a lui Slobodan Miloşevici.
Într-o lume
în care Kremlinul nu vede cu ochi buni luptele împotriva regimurilor de
conducere opresive din Georgia şi Ucraina şi pedepseşte independenţa presei
prin asasinate politice, cum este cazul deja cunoscut al Annei Politkovskaia,
frontierele noi ale Europei sînt încă disputate pe terenul nesigur al istoriei
şi alternativele rămîn aceleaşi: Havel sau Miloşevici. Concluzia lui Glucksmann
încheie una dintre cele mai lucide sinteze ale gîndirii postcomuniste, care a
marcat recenta împlinire a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului.
Sub semnul criticii ideologiei, se deschide şi numărul din
luna februarie al revistei News-week. Fareed Zakaria semnează un eseu dedicat
discursului musulman moderat. Pentru autor lupta împotriva terorismului trebuie
cîştigată dincolo de cîmpul de luptă, pe scena luptei ideologice moderate. Ceea
ce trebuie să ne îngrijoreze, în opinia lui Zakaria, „este faptul că unii
dintre extremiştii care comit atacurile teroriste provin din democraţiile
occidentale. Trebuie să înţelegem schimbările din peisajul islamic pentru a
putea lupta cu inamicul real, şi nu cu inamicul din minţile noastre“. Autorul
articolului critică politica de stat americană, măsurile care îşi găsesc
legitimitatea prin sporirea fricii cetăţeanului american, în ceea ce priveşte
atacurile de tip terorist, tocmai pentru a justifica intervenţiile armate în
ţările islamice.
Actualitatea lui Dostoievski şi ineditele lui Nabokov
Numărul 495 (martie 2010) din Le Magazine Littéraire le
oferă cititorilor săi o bogată selecţie editorială. Joseph Macé-Scaron dedică
editorialul său literaturii ruse. Izolarea lui Puşkin, disperarea lui Gogol,
deportarea lui Dostoievski în Siberia, lupta lui Tolstoi şi a lui Bulgakov
împotriva cenzurii, persecutarea lui Pasternak, Mandelştam, Soljeniţîn,
Siniavski… Nuanţele cele mai variate ale sensibilităţii şi ale creaţiei
literare ruse au în comun afinitatea şi reflectarea suferinţei. Nu ne putem
imagina lumea fără Război şi pace, fără Fraţii Karamazov sau fără Maestrul şi
Margareta. „Şi totuşi, avem întotdeauna impresia de a intra ca profani
într-unul dintre aceste monumente literare, ca şi cum, prin indiscreţia
noastră, am asculta o conversaţie interioară, ca şi cum arhitectura sa secretă
(şi nu doar traducerea sa) ar rezista «exportării» sale.“ Într-un amplu dosar
dedicat lui Dostoievski, Jean-François Colosimo semnează eseul Ressusciter le Christ
: strigătul lui Nietzsche, „Dumnezeu a murit“ răspunde strigătului celui care a
scris Demonii – „Între adevăr şi Hristos, îl aleg pe Hristos“, declara
Dostoievski. Pentru acesta din urmă, textul Evangheliei este exploziv prin
virtualitatea sa interpretativă. Există foarte mult Dostoievski în Nietzsche,
iar reciproca pare a fi la fel de adevărată.
Cele două mari profeţii ale
nihilismului modern se pot citi împreună, împărtăşind un sentiment de nesperată
fraternitate. Mîşkin, Stavroghin, Raskolnikov, fraţii Karamazov, toate aceste
personaje au devenit adevărate arhetipuri. „Posteritatea, arată François Aubel
şi Alexis Lacroix (coordonatorii Dosarului Dostoievski), a transformat aceste
nume proprii în nume comune. Pentru foarte mult timp, universul scriitorului
rus a fost considerat a fi expresia unui suflet chinuit, însă, prin
vizionarismul său, acesta a anticipat lumea în care trăim. Pentru Georges
Nivat, experienţa revelaţiei – în sensul cel mai religios posibil – domină
opera lui Dostoievski. Revolta şi revelaţia alcătuiesc nucleul scrisului său.
„Filozofia“ lui Ivan Karamazov sintetizează, într-o manieră sofisticată,
această revelaţie a morţii, a răului, această lipsă de credinţă într-un
Dumnezeu-arhitect al lumii, într-un Dumnezeu al teologiei. Dosarul consacrat
marelui scriitor rus cuprinde eseuri ce atacă problematica traducerilor lui
Dostoievski, relevanţa sa pentru lumea contemporană şi exegeza corespondenţei
şi a paginilor de jurnal, precum şi discuţia cu privire la sănătatea mintală a
autorului Demonilor.
Le Magazine Littéraire, prin dosarul consacrat marelui
scriitor, ţine cont de eterogenitatea şi diversitatea operei dostoievskiene,
precum şi de actualitatea sa din perspectiva evenimentelor secolului XXI. Seria
textelor dedicate literaturii ruse este completată de articolele consacrate
ineditelor lui Nabokov, The Original of Laura – romanul neterminat la care
scriitorul lucra în 1977, anul morţii sale –, şi cîteva dintre prozele sale
scurte publicate în reviste şi traduse de Dimitri Nabokov. Seria lecturilor
obligatorii din acest număr al revistei va trebui să includă şi interviul
acordat de José Saramago lui Aliette Armel. La 88 de ani, autorul
Intermitenţelor morţii este deosebit de activ în sfera dezbaterii publice prin
articolele publicate pe blogul său şi departe de a spune adio literaturii.
(C.Gh.)
Val devastator de cutremure în lume
Cum arată viitorul pentru Haiti, această zonă aflată sub
ravagiile cutremurului (de o magnitudine de 7.3 pe scara Richter) din 12
ianuarie şi afectată de corupţie? – se întreabă Vincent Hugeux, în L’Express
International, din 21-27 ianuarie. Haosul şi dezordinea au dezechilibrat o ţară
care, în proporţie de 80%, se confrunta deja cu sărărcia. În plus, pe lîngă
dificultăţile autorităţilor de a face faţă cazurilor de sute de mii de morţi şi
de răniţi, Haiti se confruntă cu emergenţa altor probleme, ca, de pildă,
pericolul iscării de revolte în rîndurile sinistraţilor sau imposibilitatea de
a-i mai ţine sub control pe cei arestaţi – 4.000 de deţinuţi au profitat de situaţie
şi au evadat. Ţara cea mai săracă de pe continentul american a fost lovită de
un nou cutremur, la doar cîteva zile după acela din zona Port-au-Prince, pe 20
ianuarie, avînd o magnitudine de 6.1 pe scara Richter şi cauzînd pagube mult
mai mici.
Şi revista Time, ediţia din 1 februarie, consemnează date
despre evenimentul tragic care a afectat una dintre ţările cu cele mai mari
probleme economice. Peste 1.5 milioane de oameni au rămas fără locuinţe, în
urma cutremurului de pe 12 ianuarie, şi, în ciuda numeroaselor ajutoare,
primite din întreaga lume, urmele dezastrului sînt copleşitoare. „Portul din
Port-au-Prince s-a dovedit a fi de nefolosit, aeroportul său, aproape
nefuncţional, iar drumurile, blocate de dărîmături şi de cei rămaşi fără
adăpost“. E clar că fără un ajutor serios internaţional, Haiti nu va reuşi să
îşi cîştige un echilibru şi se pare că ajutoarele nu au întîrziat să apară.
Totuşi, Haiti „nu poate şi nici nu trebuie să fie refăcută aşa cum era înainte
de cutremur. Tributul enorm plătit morţii a fost un rezultat nu atît al
intensităţii cutremurului, cît al corupţiei de care dă dovadă Haiti, al
clădirilor aflate în stare proastă şi, în fine, al sărăciei sale“, se titrează
în Time, în reportajul despre cutremur, realizat de Bryan Walsh, Jay Newton-Small
şi Tim Padgett.
Previziuni asupra unui cutremur de o magnitudine care ar fi
provocat pagube umane şi materiale imense, în Haiti, s-au făcut încă din 2008.
Iată ce spunea atunci Dieuseul Anglade, director la Bureau of Mines and Energy,
citat în revista Newsweek, din 25 ianuarie: „Timp de două secole, nu s-au
înregistrat cutremure importante în capitala haitiană. Energia acumulată în
falia tectonică creşte riscul unui cutremur de 7.2 grade pe scara Richter... Nu
trebuie să ne panicăm. Dar ar fi o catastrofă“. Catastrofa a avut loc, aşa cum
s-a preconizat, iar acum Haïti are nevoie de tot ajutorul primit din întreaga
lume. Statele Unite par a-şi asuma rolul de lider în acest demers internaţional
de salvare a Haiti-ului.
Iată ce declară preşedintele SUA, într-un discurs publicat
în Newsweek: „Statele Unite ale Americii vor conduce acest demers umanitar.
Asta e scris în istoria noastră şi astfel vom face faţă provocării“. Obama,
deplîngînd faptul că acest eveniment nefericit s-a petrecut tocmai într-o
perioadă în care Haiti arăta semne promiţătoare de progres politic şi economic,
afirmă că este nevoie de o colaborare strînsă cu alte naţiuni şi că va cere
ajutorul Naţiunilor Unite, al organizaţiilor nonguvernamentale, dar şi al
cetăţenilor obişnuiţi.
La scurt timp după dezastrul din Haiti, pe 27 februarie, un
cutremur şi mai puternic, de 8.8 grade pe scara Richter, s-a înregistrat în
Chile, dar bilanţul victimelor a fost mai mic decît cel din Haiti, mai ales
datorită nivelului economic ridicat şi gradului de pregătire al populaţiei în
ceea ce priveşte o situaţie de acest gen. În The New York Times, din 1 martie,
se aminteşte faptul că, în America Latină, Chile a fost întotdeauna cea mai
pregătită ţară să facă faţă unui cutremur. Totuşi, cutremurul recent a scos în
evidenţă părţile slabe ale economiei statului: discrepanţele economice mari
s-au făcut simţite din plin, zonele sărace fiind cele mai afectate, aflîndu-se
cel mai aproape de epicentru. „Pentru că aceste oraşe sînt sărace, nu contăm –
afirmă un locuitor, citat în articolul din 2 martie dinTheNew York Times, consacrat evenimentelor din
Chile –; tot ajutorul merge înspre marile oraşe, care contează mai mult pentru
politicieni“. O stare de dezordine şi confuzie nu a întîrziat să se instaureze:
proviziile de hrană ajung cu greu la sinistraţi, iar în zonele cel mai grav
afectate, locuitorii au început să jefuiască magazine alimentare, bănci şi au
provocat incendii.
Valul de jafuri iscate în Chile nu au avut neapărat o
justificare materială. În The Daily Herald, din 7 martie, este citat un
cetăţean din Conception, care consideră că s-a dezvoltat o psihoză colectivă:
„Cineva a început să fure, şi apoi toată lumea l-a urmat. Asta nu s-a petrecut
din nevoie materială. Nu îmi pot explica. E ceva nejustificat“. O altă persoană
pune aceste acte pe seama disperării: „Nu avem apă, ajutoarele nu ajung la noi.
Oamenii erau disperaţi şi au luat ce au apucat“. Poliţia a început o acţiune de
recuperare şi returnare a bunurilor furate, oferind, de asemenea, posibilitatea
celor jefuiseră magazine sau case să predea obiectele furate, pînă duminică
după-amiază, pentru a evita arestarea.
Astfel, „duminică, se puteau vedea, pe marginea drumurilor din oraşul
devastat de cutremur, Conception, locuitori care lăsau televizoare noi,
frigidere şi mobilă, pentru a evita arestările făcute de poliţia pregătită să
cerceteze casele pentru descoperirea jefuitorilor“. (S.D.)
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters