OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Polemica din numarul trecut al Observatorului cultural in legatura cu desfiintarea revistei Cultura imi pare o data in plus – a cita oara? – a izvori din reactii temperamentale si nu din evaluarea unor obligatii institutionale. Nu poate fi ignorata, desigur, deceptia si chiar indignarea vechilor redactori in fata desfiintarii revistei lor.

Ele sint legitime si dovedesc atasamentul profund al autorilor la proiectul initial. Limbajul folosit de unii dintre ei se intoarce insa impotriva propriului interes, acela de-a demonstra ca li s-a facut o injustete, si tinde, fara voie, sa-l faca pe cititor sa se intrebe daca aceasta a fost intr-adevar o injustete. Cum toata lumea a scris, probabil, simultan, este evident ca autorii nu s-au citit in prealabil unii pe altii. Ceea ce este, jurnalistic, foarte bine, pentru ca fiecare scrie, astfel, perfect conform stilului lui sau ei. Totusi, pentru cine citeste, ca mine, din afara conflictului, diferenta de stil se arata repede a fi o fundamentala diferenta de vederi asupra institutiilor. Horia Roman Patapievici raspunde intrebarilor calm, precis, obiectiv, dovedind abordarea problemei conform unei logici operationale: acestea sint premizele institutionale, in acest cadru lucram, desi el poate si trebuie sa fie modificat, acestea au fost alternativele si ofertele si acelea raspunsurile: iata si concluziile.

Niciuna din aceste afirmatii nu se regaseste in criticile care i se aduc, curios, nici macar pentru a fi infirmate. Criticile se refera exclusiv la concluzie, desfiintarea revistei, fara a discuta si motivele ei, ca si cum ar fi vorba de pura arbitrarietate. Mai mult, se presupun motive, dar la nivel aproape de injurie (ceea ce, cum spuneam, se intoarce impotriva autorului). Cultura ar fi fost desfiintata ca sa faca loc Ideilor in dialog si decizia favorizeaza de fapt Editura Humanitas impotriva Editurii Compania (A.P.Iliescu); nu ni se spune insa in ce anume ar consta competitia dintre cele doua parti, daca ea a existat, astfel incit pentru mine, care am considerat totdeauna revistele si editurile in chestiune ca avind scopuri si publicuri-tinta complet diferite, nu este deloc evident ca desfiintarea uneia ar duce la cresterea tirajului celeilalte. Reluat in alt context, „argumentul“ dezvaluie ca salariile directorilor ar face cit un sfert din bugetul revistei si ca la singura discutie dintre ei si redactie, primii s-ar fi comportat arogant ca „arendasi pe bani publici“ (Cristina Rusiecki).

Din nou afirmatii fara sprijin obiectiv si referind la o intilnire la care cititorul nu a fost de fata si despre care nu stie ce sa creada; deci, tot o penibila insulta. In fine, echipa de la Cultura nu a avut o sansa reala de externalizare, despre care vorbeste Patapievici, pentru ca nu a avut „niciodata“ vreun „specialist in marketing“ (Mihai Fulger). Posibil, dar de ce nu l-a avut si de ce nu a a cerut sa-l aiba de la vechea sau de la noua directie a ICR-ului? De ce, cu alte cuvinte, mereu „ceilalti“ sint vinovati si „noi“ nu? Inca o data, nu cunosc dedesubturile, daca ele exista, ele nu ma intereseaza si nu din cauza lor m-am hotarit sa scriu aici. Constat doar ca Patapievici vine cu cifre si argumente concrete, iar criticii lui, numai cu acuzatii. Dar constat de asemenea ca Patapievici vorbeste dinauntrul institutiei ICR, denumindu-i functiile si obligatiile, iar criticii numai dinauntrul redactiei revistei, fara a o relationa pe a doua cu prima, cum s-ar fi cazut. Din acest punct de vedere, nu mai conteaza stilul de argumentare, ci scopul institutiei. Or, tocmai acest lucru mi se pare decisiv: cred ca o revista nu trebuie judecata in sine, ci in lumina scopului pentru care a fost creata.

Indiferent de valoarea unei reviste – acest lucru nu a fost adus in discutie, si pe buna dreptate – o revista cred ca trebuie sa fie publicata si sa continuie sa apara numai daca slujeste unui scop bine definit. Nu mai putem judeca global – este sau nu bine sa apara reviste, este sau nu rau ca ele sa dispara –, ci functional.
Pentru a-si atinge scopul, ICR nu trebuie neaparat sa publice o revista – poate alege, adica, si alte mijloace – dar, daca o face, este necesar ca revista sa slujeasca acestui scop. Nu-mi amintesc sa se fi purtat o asemenea discutie cind a aparut Cultura si este pacat ca ea se poarta numai cind revista dispare. Or, este adevarat ca ICR nu este un „producator“, ci un „comunicator de cultura“ (Patapievici). Daca ICR vrea sa-si cistige o legitimitate si o eficacitate pe care din pacate nu le-a avut pina acum – scriu acest lucru pentru ca am colaborat cu vechea Fundatie Culturala si mi-amintesc unele lucruri, desi nu vreau sa le amintesc si cititorului –, el trebuie sa-si schimbe fundamental modul de functionare. De el depinde singurul fapt care, la urma urmei, ar trebui sa ne intereseze: cum sa devina cultura romana, in sfirsit, prezenta pe scena europeana.

Si ar mai fi un obiectiv, despre care dati-mi voie sa scriu ca membru in consiliul consultativ al Observatorului cultural: as dori sa invatam sa putem sa nu fim, eventual, de aceeasi parere, fara a ne insulta unii pe altii si fara a „demasca“ diferenta de opinie ca un obscur complot „al celorlalti“.