Nr. 753 din 19.12.2014

Remember
Restituiri
Focus
Editorial
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Eseu
Memorii
Interviu
Arte
Dialog
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2003   |   Februarie   |   Numarul 155   |   Revizuiri dupa revizuiri

Revizuiri dupa revizuiri

Autor: Ion SIMUT | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
O introducere inabila

Intilnirea Romaniei literare de la Clubul Prometheus din seara de 29 ianuarie 2003 a avut inspiratia salutara de a repune in discutie tema revizuirilor, obsesia criticii postdecembriste. Au fost invitati sa participe, alaturi de criticii din redactie, citiva dintre criticii activi ai momentului. Simt nevoia unor clarificari pentru mine insumi, in urma discutiilor care mi s-au parut extrem de incitante si de profitabile, chiar daca nu au fost furtunoase.
Marea majoritate a celor care au vorbit parea (sau chiar era) de partea unui canon neomodernist, cu toate variantele individuale posibile, cu diferente de nuante absolut explicabile, dar in cadrul aceleiasi paradigme. Am simtit absenta celuilalt pol al opiniilor despre revizuiri, acela al postmodernismului radical, care este in buna masura exprimat de gruparea de la Observator cultural, prin Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Craciun, Carmen Musat, Paul Cernat, critici redutabili pe care i-as vedea angajati in aceasta disputa pentru completarea spectrului de atitudini posibile. De aceea m-am adresat redactiei Observatorului cultural cu aceste reflectii, desi in multe privinte nu sintem pe aceeasi lungime de unda (sau poate ca tocmai de aceea). Dialogul merita sa fie continuat si extins.

Organizatorii au regretat pe buna dreptate absenta dlor Eugen Simion si Gheorghe Grigurcu, invitati, dar indisponibili pentru participare. Opozitia dintre cei doi, dincolo de nestinsa antipatie reciproca, mi se pare semnificativa intr-un mod limitat. Dl Eugen Simion trece, in ochii numerosilor sai adversari, drept un conservator, pe cind Gheorghe Grigurcu ar fi, mai ales pentru sustinatorii sai lirici, un reformator. Este, dupa parerea mea, o falsa impresie. Amindoi au fost, in egala masura, reformatori estetici antidogmatici in anii ’60-’80, numai ca s-au atasat unor serii diferite de valori, situate insa in aceeasi sfera a neomodernismului. Amindoi sint, in egala masura, conservatori astazi, adica aparatori ai acelorasi valori estetice pe care le-au sustinut si promovat in tineretea lor emancipata, total despartita de dogmatism. Diferentele minime, deloc radicale, sint inselatoare pentru cine se uita la cuvintele polemice si nu la principii si paradigme. Dl Eugen Simion, deplin consecvent cu sine insusi, apara primul val al scriitorilor saizecisti, in frunte cu Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, alaturati lui Marin Preda, scriitor din generatia razboiului.

Dl Gheorghe Grigurcu, la fel de consecvent cu sine insusi, ii contesta pe toti acestia ca virfuri ale ierarhiei de valori: pe poeti, mai mult din punct de vedere estetic, iar pe prozatori, mai mult din punct de vedere moral si politic si opteaza polemic, printr-o diferenta de gust, pentru al doilea val saizecist, in frunte cu Leonid Dimov, Mircea Ivanescu, Ileana Malancioiu, Nora Iuga, Constantin Abaluta, carora le asociaza citiva saptezecisti: Angela Marinescu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Adrian Popescu si altii. E adevarat ca, pe aceasta a doua linie, se pregateste spiritul postmodernist, dar nu-i mai putin adevarat ca si dl Eugen Simion este exegetul acestor scriitori, intr-o nota mai moderata insa decit dl Gheorghe Grigurcu, si sustinator al optzecistilor deschizatori de drum pentru postmodernism. Deci nu putem vorbi de obtuzitate estetica nici intr-un caz, nici in celalalt. Cum am spus, diferenta de optiuni estetice dintre cei doi este mai putin spectaculoasa decit pare, pentru ca amindoi se situeaza in canonul neomodernist, la a carui constructie au contribuit, legitimindu-se prin doua liste diferite ca nume, dar fiind doua variante perfect congruente, in acelasi plan al noii modernitati postbelice. Polemica Eugen Simion-Gheorghe Grigurcu este atit una intragenerationala, cit si una in interiorul neomodernismului. Deci, dupa parerea mea, continuarea disputei dintre dnii Eugen Simion si Gheorghe Grigurcu nu ne poate aduce nimic nou in problema revizuirilor.

Intr-un orizont larg de timp, epoci si mentalitati estetice sau anti-estetice, revizuirile depasesc sfera limitata a neomodernismului, pusa in criza de alte presiuni, exigente si optiuni, venite din doua directii: postmodernismul si cultura de divertisment.
Pentru ca la intilnirea Romaniei literare nu s-a configurat adevarata disputa, aceea dintre neomodernisti si postmodernisti, discutiile au inventat o opozitie mai blinda, abia prefigurata si inexplicita, intre teoreticienii revizuirilor (dnii Mircea Martin, Livius Ciocarlie, Mihai Zamfir, Nicolae Balota) si practicienii revizuirilor (dnii Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Alex. Stefanescu, Al. Cistelecan, Cornel Moraru, Tudorel Urian, Daniel Cristea-Enache, Ioana Parvulescu, carora ma asociez).


Platforma teoretica a revizuirilor

Momentul teoretic al oricarei intreprinderi critice de amploare este, intr-adevar, necesar, pentru ca pregateste instrumentarul, atitudinea, viziunea, conexiunile, articularea ideilor si a interpretarilor intr-un sistem. Reflectia teoretica si fundamentarea conceptuala sint utile, cu conditia sa nu staruie vicios de mult in despicarea firului in patru. Dl Mircea Martin s-a pronuntat, cu o deplina justificare, pentru o innoire terminologica si epistemologica a criticii, ca o exigenta fireasca intr-o lume globalizata. Sint intru totul de acord cu domnia sa cind afirma ca trebuie sa profitam de lectura aprofundata a lui Gadamer, Ricoeur, Bourdieu. Nu putem ramine in 2003 la terminologia si intelegerea lui E. Lovinescu din al doilea deceniu al secolului XX. Sintem la distanta de aproape un secol de inceputul din 1915 al campaniei lovinesciene de revizuiri. Pentru ca, in deschiderea discutiilor, am facut un racord peste timp cu actiunea critica lovinesciana, m-am simtit vizat. I-am dat partial dreptate, in gind, dlui Mircea Martin, dar nu am raspuns in vreun fel, pentru a nu amplifica teoretizarile, si asa destul de mult prelungite. Dl Mircea Martin propunea inlocuirea termenului de revizuire cu acela de revizitare, uzual pentru anglofoni. Intr-o interventie ulterioara, dl Alexandru Cistelecan avansa un alt posibil inlocuitor: termenul de re-examinare, prea banal si cu conotatii prea explicit didactice, dupa parerea mea.

E de meditat la posibila adoptare a notiunii de revizitare, care nu e, pentru mine, intru totul convingatoare. E adevarat ca am asistat in ultimii ani la alte substitutii terminologice, ca expresie a aceleiasi presiuni anglofile. Ce numeam altadata ierarhia valorilor regasim intr-o haina schimbata in notiunea de canon. Intreaga problematica a specificului national, regional sau individual a fost transpusa sub forma identitatii. E o constringere lingvistica influenta si asupra notiunii de revizuire, pe care o vom vedea din ce in ce mai des substituita cu aceea de revizitare. Revizuirea – era de parere dl Mircea Martin – ar presupune existenta unei greseli prealabile de apreciere sau o eroare de judecata. Revizitarea are avantajul de a fi un termen mai blind, mai slab, conform „gindirii slabe“ postmoderne, un concept neafectat de conotatii sau reziduuri morale. Apelul insistent la E. Lovinescu, acum la inceput de mileniu III – mai spunea dl Mircea Martin –, ar insemna o retardare a criticii noastre. Totusi, sa nu uitam ca pe tema revizuirilor el este autoritatea numarul unu. Apelul la E. Lovinescu inseamna insa, in modul cel mai firesc, apelul la traditia noastra, care este o onoranta traditie a liberalismului si a… modernitatii. O fi prea vechi si prea romanesc termenul de revizuire si e mai pe gustul snobismului nostru anglofon acela de revizitare? Poate ca da, poate ca el va invinge, ca un semn al sincronizarii si globalizarii. Dar revizuirea presupune exact revizitarea unui scriitor, reexaminarea unei opere, reconsiderarea si reinterpretarea ei, in functie de o noua epoca, o noua subiectivitate sau in functie de noi principii, exigente si criterii. Pe scurt, revizuirea sau revizitarea (ca sinonime) inseamna a pune altfel in valoare o opera, un scriitor, o epoca. Revizuirea este o initiativa intelectuala, ce poate fi de natura estetica, politica, morala, comerciala. Nu sint convins acum, pina nu ma va constringe uzanta, ca termenul de revizuire trebuie neaparat inlocuit. El poate fi revigorat prin sugestii preluate si insusite din aceasta serie sinonimica a notiunilor prefixate cu re-: revizitare, reexaminare, reconsiderare, reinterpretare.

Concurentul cel mai puternic pentru termenul de revizuire mi se pare altul, mai putin snob si mai potrivit cu limba romana: este conceptul de re-lectura, teoretizat si fundamentat de Matei Calinescu intr-un eseu de referinta, ce va fi tradus in curind in romaneste de catre Virgil Stanciu. Adjectivul „revizitat“ (de exemplu: Eminescu revizitat sau Marin Preda revizitat) mi se pare si putin comic in romaneste, implicind, prin imaginatie, fie sugestia unui spiritism ilicit, fie conexiunea cu profanarea mormintelor. Sint convins ca teoria revizuirilor critice se va coaliza cu o teorie a re-lecturii, indata ce vom avea la indemina cartea lui Matei Calinescu. Cit de firesc suna programatic seria de articole consacrate de Alex. Stefanescu in Romania literara scriitorilor contemporani luati sistematic „la o noua lectura“ si cit de bizar ar suna „Mircea Eliade revizitat“ sau „Mircea Horia Simionescu revizitat“?! Iti vine sa te intrebi contrariat: revizitati de cine? de fantome? de hoti? Deci de o extindere totala si indiscutabila a termenului de revizitare si a derivatilor lui in limba romana nu poate fi vorba. Sigur ca nu-i vom putea determina pe americani, englezi sau francezi sa foloseasca termenul nostru de revizuire (ar fi aberant sa pretindem asta), dar nu vad de ce noi ar trebui sa renuntam la o traditie specifica de dragul unei sincronizari terminologice formale.


Principiul vaselor comunicante

Numai revizuirile in sistem si de sistem conteaza cu adevarat si ofera o noua viziune asupra unei epoci. Ce inseamna acest lucru? Ca supraevaluarile izolate sau subevaluarile excesiv polemice indreptate impotriva unui singur autor nu au sorti de izbinda, nu sint validate. Am sa dau un singur exemplu. Dupa 1990, cind urma sa vina in Romania, Petru Dumitriu a fost insistent promovat in Evenimentul zilei de catre Ion Cristoiu si recomandat opiniei publice drept cel mai mare scriitor roman din perioada comunista. Era o supralicitare evidenta, o revizuire publicistica in care nu credea nimeni altcineva din lumea literara decit Ion Cristoiu. Are putina importanta sau relevanta critica faptul ca Ion Cristoiu i-a indus in eroare pe citiva cititori de ziar. Minima credibilitate a acestei false revizuiri ar fi fost posibila daca ar fi fost pusa argumentat intr-un sistem de valorizari, reconsiderari si relationari, din care sa putem vedea prin ce anume este Petru Dumitriu deasupra lui Marin Preda, Eugen Barbu, Nicolae Breban si a altora. Din punctul meu de vedere, Petru Dumitriu are ratarea cea mai spectaculoasa dintre posibilii mari scriitori ai perioadei comuniste. Cu aceasta judecata i-as consacra un capitol intr-o sinteza. Dar aceasta este o alta problema (evident ca nu e numai problema mea).
Am agreat o vreme principiul vaselor comunicante din fizica lichidelor ca o posibila metafora a problemei revizuirilor, dar aceasta analogie este derutanta, necesitind explicatii putin cam comice, dar imi asum riscurile. Echivalentul simbolic al lichidului din vasele comunicante este valoarea estetica, distribuita in bratele sistemului.

Nivelul lichidului (adica al valorilor) ramine egal in toate bratele vaselor comunicante atita vreme cit nu se exercita nici o presiune asupra vreunuia. Revizuirile opereaza tocmai aceste modificari de presiune, diferite de la un brat la altul, deci de la un scriitor la altul, presiune care se rasfringe asupra tuturor. Diminuind, sa zicem, cota lui Marin Preda vedem mai ridicat nivelul valorii lui Mircea Horia Simionescu sau Radu Petrescu sau George Balaita, ale caror nivele nu sint nici ele egale intre ele, pentru ca si asupra lor se exercita presiuni mai mici sau mai mari, pina reglam convenabil aceasta diagrama a valorilor sau a cotelor, dupa placul (mai bine zis, dupa ratiunea) celui care face „experimentul“. Asta nu inseamna ca luam din valoarea care-i fusese atribuita pina acum lui Marin Preda si i-o acordam, sa zicem, lui Stefan Banulescu. Nu! Asta inseamna ca judecatile de valoare asupra unor scriitori se rasfring si asupra celorlalti, pentru ca aceste valori comunica intre ele si se influenteaza printr-o dinamica specifica a fluidelor. Aceasta inteleg prin caracterul sistemic al revizuirilor: influenta reciproca intre judecatile de valoare, care formeaza un anumit relief, in functie de proiectul celui care gindeste sau regindeste o epoca literara. Sint puse alaturi, cu o logica specifica, negatiile si optiunile, diminuarile si plusarile, intr-un proces complicat de comparatii interne. Nuantat, altceva inseamna caracterul sistematic al revizuirilor: adica respectarea premiselor si criteriilor, care configureaza viziunea critica pusa la lucru. Astfel se realizeaza unitatea sau coerenta punctului de vedere exprimat intr-o perspectiva critica bine articulata teoretic.
E. Lovinescu lega revizuirile pe care le initia in 1915 de o serie de idei filozofice (relativismul, scepticismul) si estetice (impresionismul, mutatia valorilor estetice, modernismul). E. Lovinescu marca in acest mod despartirea de secolul al XIX-lea, pe care o echivala cu despartirea de propria copilarie. Sub aparenta unei revolutii sentimentale autobiografice, propunea o schimbare culturala semnificativa prin radicalismul ei anti-traditionalist, sinonima cu o revolutie estetica. Rezultatul, vizibil dupa 1920, era constructia canonului modernist, caci intotdeauna canonul este precipitatul revizuirilor.


Cele trei initiative conflictuale ale revizuirilor

De fapt, cum vom vedea de indata, chiar abolirea unicitatii unui canon si a exclusivitatii criteriului estetic poate constitui obiectivul major al revizuirilor de dupa epuizarea modernismului. Se contureaza astfel clar cele trei perspective posibile pentru campaniile de revizuiri incepute in a doua jumatate a secolului XX si continuate, intr-o forma noua, la acest inceput de mileniu.

1. Revizuirile neomoderniste, declansate in anii ’60 de Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, G. Dimisianu, Lucian Raicu si ceilalti critici ai generatiei, au repus in drepturi criteriul estetic, impotriva politicii dogmatice a anilor ’50. Ofensiva neomodernista, promovindu-i pe Nichita Stanescu si Nicolae Breban in fruntea listei, a continuat si in anii ’80, cind partida este cistigata, chiar daca triumful neomodernismului nu este pe deplin omologat oficial decit dupa 1990. Scriitorii promotiei ’70, de la Eugen Uricaru, Gabriela Adamesteanu, Virgil Mazilescu, Adrian Popescu si Iosif Naghiu la Dorin Tudoran, Petru Popescu, Angela Marinescu, Mihai Sin si Alexandru Papilian, reprezinta sfirsitul sau manierismul neomodernismului. Criticii saizecisti, carora li s-au alaturat Laurentiu Ulici, Alex. Stefanescu, Marian Papahagi si altii, au consolidat omogenitatea criteriului estetic si unicitatea canonului. Protagonistii bataliei din anii ’60 nu mai au acum de facut decit retusuri minore sub forma de autorevizuiri. Experimentul estetic, textualismul destul de productiv in deceniul opt, recunoscute ca fermenti ai innoirilor, sint totusi considerate fenomene marginale de catre criticii saizecisti. Generatia razboiului, cu Doinas, Caraion, Stelaru, Tonegaru, Chihaia, Fulga, Vona, I.D. Sirbu, Negoitescu, Cotrus, Balota, mi se pare destul de umbrita si de nedreptatita astazi. Reconsiderarea ei mai ferma si mai generoasa ar duce la consolidarea canonului neomodernist, iar aceasta sarcina revine in primul rind criticilor generatiei ’60. Ar mai fi de lucru pentru asezarea in rama definitiva a canonului neomodernist. Si primul modernism, cel interbelic, are nevoie de revizuiri din aceasta perspectiva de continuitate si de compatibilitate. Cum bine se stie, valorile estetice nu sint niciodata (totusi!) definitiv asezate.

2. Revizuirile postmoderniste au navalit mai viguros in scena dupa 1990, cind perspectiva politica si culturala s-a modificat substantial. Anii ’80 au constituit abia o premisa. Sint contestate unicitatea canonului neomodernist si excesul de autoritate cu care a fost impus. Postmodernismul este eclectic, relativist, multiculturalist, deci nu exclusiv estetic. Mircea Cartarescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Craciun, Carmen Musat pun in pozitie de atac relativismul optiunilor, valorizarea experimentului si a marginalilor, descentrarea oricarui canon, mentalitatea non-ierarhica de valori, dezistoricizarea, expansiunea rizomatica. Rezultatul este un peisaj cu totul modificat al valorilor. Postmodernismul lui Mircea Cartarescu (ma refer la cartea lui de critica) a intrigat, pentru ca a inventat un alt trecut si un alt prezent ale literaturii romane, aproape de nerecunoscut prin perspectiva neomodernismului, acesta din urma fiind nevoit sa se retraga in defensiva. Contestatiile postmodernistilor se indreapta atit spre virfurile canonului neomodernist (Marin Preda, Nichita Stanescu, Nicolae Breban etc.), cit si spre eroii lui canonizatori (indeosebi spre Eugen Simion, considerat mai vulnerabil, dar si spre Nicolae Manolescu, cu anumite ezitari; de asemenea, spre Alex. Stefanescu). In volumul Literatura romana sub comunism al lui Eugen Negrici se vede pentru prima data intr-o sinteza in mod foarte clar alergia unui neomodernist la postmodernism.

Reactiile publicistice (ca aceea a lui Cristian Tudor Popescu la cartea lui Mircea Cartarescu) mai existasera, dar acum se exprima violent rivalitatea dintre cele doua sisteme axiologice. In finalul cartii sale, Eugen Negrici realizeaza atit o critica a idealurilor estetice ale generatiei ’80, cit si un proces extrem de sever al postmodernismului. Dovada ca neomodernismul e inca puternic, e viu si reactioneaza. In virtutea aceleiasi contra-ofensive, e de asteptat reactia bine echipata a Istoriei exacte... a lui Alex. Stefanescu, orientata, intr-una din intentiile ei majore (daca am inteles bine din ceea ce am citit pina acum in presa), spre contestarea postmodernismului. Neomodernismul si sustinatorii sai sint departe de a-si fi spus ultimul cuvint, ceea ce va mentine inca multa vreme tonusul intelectual ridicat al disputelor noastre literare.
Cita vreme neomodernismul si postmodernismul vor fi doi poli la fel de tari in viata noastra culturala (a elitelor si a publicului), putem fi siguri ca literatura romana contemporana va beneficia de climatul stimulator necesar. Desi fiecare tinde sa-l anuleze pe celalalt, fara unul dintre acesti poli literatura noastra actuala s-ar simplifica intristator si periculos pentru evolutia ei normala.

3. Revizuirile culturii de divertisment sint privite si receptate, in momentul de fata, intr-un mod extrem de nelinistitor. Criza lecturii este mai dezastruoasa decit criza creatiei. Concurenta culturii de divertisment tinde sa sufoce literatura prin ofertele mult mai tentante ale altor placeri (televiziunea, muzica de discoteca, filmul erotic, Internetul etc.), in fata carora cartea pierde vertiginos teren. Daca in postmodernism vorbim de o slabire a criteriului estetic, in epoca divertismentului se poate vorbi de o anulare a lui. Incap totusi discutii in legatura cu acest aspect important: kitsch-ul e o altfel de estetica, chiar daca e o anti-estetica. Literatura devine o marfa: in primul rind o marfa! Si trebuie sa corespunda cerintelor pietei. Modelele sint Sandra Brown, Stephen King, Paulo Coelho si altii din aceasta categorie. Anti-estetismul clar, populismul sentimental, comercialul, succesul de public impun cerinte (mai ales tematice) posibil a fi circumscrise unui canon obligatoriu pentru literatura de piata: aventurismul, erotismul, sentimentalismul, afacerile, umorul, violenta, gindirea pozitiva a personajelor in sensul succesului social, transparenta mesajului.

Exista o decenta, o limita a acceptabilitatii in cultura de divertisment si in literatura de consum, care e inutil sa fie condamnata de catre neomodernismul conservator si de catre elitismul reticent. O indrazneata critica publicistica si publicitara isi poate fixa drept obiectiv onorabil cultivarea acestei decente a literaturii de consum, ce nu trebuie demonizata si respinsa in bloc. Ar putea fi o optiune, un culoar, o sansa pentru Luminita Marcu, C. Rogozanu si pentru alti foarte tineri critici activind in paginile cotidienelor.
O istorie a literaturii de divertisment ne-ar putea da (si ea, ca si retrospectiva postmodernista a lui Mircea Cartarescu) o imagine scandaloasa si de nerecunoscut a unui trecut secund, in care ar trece in prim-plan Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Octav Dessila, Radu Tudoran, Constantin Chirita, Vladimir Colin si Adrian Rogoz (in varianta cea mai optimista a acestei istorii), pina la Rodica Ojog-Brasoveanu, Chiril Tricolici, Ion Tugui, Ion Grecea, Pavel Corut – scriitorii cel mai bine vinduti, dar cel mai putin comentati in reviste sau in presa cotidiana.
Globalismul lucreaza eficient in favoarea postmodernismului si a culturii de divertisment. De aceea presiunile si revizuirile lor trebuie luate cu atit mai mult in seama cu cit opereaza schimbari mai profunde in sfera literaturii, inimaginabile in modernism si neomodernism.

 
 
 
Cele mai citite articole
Regele şi nepoţii lui Vîşinski
Cercetarea, între concurenţă şi creativitate
România şi Bulgaria, întîlniri culturale
BIFURCAŢII. Nevoia de stînga. Care anume?
Am fost la Chişinău
Cele mai comentate articole
Regele şi nepoţii lui Vîşinski
Cercetarea, între concurenţă şi creativitate
BIFURCAŢII. Nevoia de stînga. Care anume?
SOFTUL ROMÂN. Şi aşa mai aproape
Ion Iliescu şi împărăţia celor de duh săraci
Cele mai recente comentarii
@mariuta, mulgatoare de vaci
@ Alexandru Matei
agresivul sfertodoctism...
@ica
...
 
Parteneri observator cultural
Oamenii Timpului