Revolta generaţiei postmaterialiste

Autor: Cristian CERCEL | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

De o parte a baricadei, tinerii revoltaţi, impregnaţi de filozofiile stîngiste la modă în epocă, vehiculînd cu multă lejeritate concepte grele. De cealaltă parte, sistemul însuşi, ubicuu, afişînd moralitate burgheză, promovînd valori conservatoare şi autoritariste, deghizate drept democraţie şi libertate. Marcuse, mult iubit de revoluţionarii şaizecioptişti (iar sentimentul era, fără doar şi poate, reciproc), are din cînd în cînd dreptate: dacă sistemul ca atare este represiv, libertatea pe care ţi-o oferă în numele democraţiei se poate transforma într-un instrument de dominaţie. Nu faptul în sine că poţi alege e determinant, ci ce poţi alege şi ce este ales.

Tinerii din ’68, visători bertoluccieni şi iubitori de isme, interiorizaseră la maximum această viziune asupra societăţii. De războit, se războiau cu toate simbolurile şi cu toţi reprezentanţii ei: cu de Gaulle în Franţa, cu trustul media Springer în Germania, cu legislaţia care interzicea vizitele băieţilor în casele tinerelor fete după o anumită oră, cu rămăşiţele vizibile, mult prea vizibile ale regimului nazist, cu războiul din Vietnam, cu consumerismul, cu democraţia înţeleasă, tot în cuvintele lui Marcuse, ca „alegere liberă a stăpînilor“, ceea ce, nu-i aşa?, nu aboleşte nici existenţa stăpînilor, nici pe cea a sclavilor. În bibliografiile lor citate, dar nu mereu citite, se amestecau, mai mult sau mai puţin de-a valma, Marx şi postmarxiştii, Troţki, Mao, situaţioniştii, Che Guevara, Gramsci, Adorno, Velvet Underground, The Doors, Foucault, Derrida, Marcuse, Wilhelm Reich, Guattari, Alain Touraine ş.a., unii dintre ei revendicaţi direct, iar alţii prezenţi doar undeva în fundal.

Tinerii şaizecioptişti sînt, oricît de clişeistic ar suna, o generaţie aparte. Pe urmele teoriei schimbului intergeneraţional de valori, promovată de politologul american Ronald Inglehart, povestea lor sună cam aşa. Născuţi în anii ’40 şi ’50, revoltaţii din mai sînt produsul direct al Wirtschaftswunder-ului german şi al faimoşilor les trente glorieuses din Franţa. Avînd parte de o existenţă sub auspiciile unei siguranţe economice majore, spre deosebire de generaţiile părinţilor şi ale bunicilor lor, tinerii anilor ’60 au îmbrăţişat tot mai mult valorile denumite de Inglehart „postmaterialiste“: despre ei Laurent Joffrin spune că au fost „născuţi în frugalitate, nubili la începutul abundenţei şi adulţi în prosperitate“. Trăitori într-o lume modernă, înţelegeau libertatea dincolo de primele niveluri ale piramidei lui Maslow: nevoile lor erau de natură etică, estetică, senzuală. Trăitori într-o lume modernă, refuzau unele dintre cele mai importante trăsături ale modernităţii: ierarhia, conformitatea, birocraţia, pentru că nu se recunoşteau în ele, spre deosebire de cei de dinaintea lor, care aveau o cu totul altă relaţie la nivel mental şi sentimental cu autoritatea de orice fel.

Iar autoritatea o vedeau peste tot, produsă şi reprodusă de un sistem care găsise mijlocul perfect în vederea perpetuei regenerări: crearea de nevoi şi de dorinţe (ulterior, va crea şi subiectivităţi, de la Marius Babias citire). Marcuse observa cu aciditate şi luciditate că personajele din cinematografie şi literatură nu mai întruchipau alternative ale unui alt lifestyle, ci contra-imagini care serveau mai degrabă afirmării ordinii stabilite, şi nu a negării ei.

Într-un atare context, sistemul a fost pus sub semnul întrebării din chiar interiorul său – în special din universităţi, în condiţiile în care sistemul educaţional era (şi este), par excellence, unul dintre canalele principale de diseminare a relaţiilor de putere (lucru observat, în feluri diferite, atît de Bourdieu, cît şi de Foucault) specifice. Rolul sistemului de învăţămînt, de la nivelurile primare la cele superioare, este acela de a crea identităţi care să se plieze cu uşurinţă pe reprezentările axiologice prietenoase cu starea de fapt existentă sau către care se ţinteşte. De aceea, Rudi Dutschke propunea Der-Lange-Marsch-Durch-Die-Institutionen (marşul cel lung prin instituţii): caracterului autoregenerator al unui sistem autoritar capitalist (adică subtil) nu i te poţi opune cu succes (adică fără să dai naştere unui sistem autoritar cu semn schimbat) decît prin reforme din interior, infiltrîndu-te în instituţiile de bază pentru producerea şi reproducerea unor cadre mentale şi comportamentale şi modificînd discursurile puterii. În acest punct s-a produs separaţia dintre Dutschke şi RAF – mottoul ales de cea din urmă pentru manifestul Das Konzept Stadtguerilla era clar şi tăios, preluat fără spirit critic de la Mao: „Să trasăm o linie clară de demarcaţie între noi şi duşman!“.

Explozia subiectivităţii, refuzul autorităţii

Poate că Europa Occidentală postbelică avea parte de alegeri libere, dar sentimentul distinct al unei autorităţi atotprezente care aplica denumirea „totalitarism“ duşmanului său ideologic pentru a-şi crea astfel sieşi o imagine democrată era foarte răspîndit. Sistemul represiv era în Franţa cel gaullist, perfect exemplificat de unul dintre cele mai faimoase sloganuri ale revoltelor şaizecioptiste: „Sois jeune et tais toi!“ („Fii tînăr şi taci!“). „Alienare“, „autoritarism“, dialectica „stăpîn-sclav“, „instrument(alizare)“, „dominaţie“ – aceştia erau termenii cu care jongla gîndirea filozofică şi politică de stînga a timpului. Marcuse vorbea despre „dominaţia unui întreg represiv“, iar Das Konzept Stadtguerilla aducea în discuţie legea de instituire a stării de excepţie (Notstandsgesetz), emisă în Germania la 30 mai 1968, ca fiind instrumentul evident al unui sistem represiv.

Afirmîndu-şi afinitatea cu revoltele şaizecioptiste, mişcarea teroristă germană Rote Armee Fraktion afirmă în Das Konzept Stadtguerilla: „Am învăţat de la mişcarea studenţească şi de la evenimentele din Mai din Paris că acumularea puterii în mîinile unei minorităţi întîmpină mai puţină rezistenţă atunci cînd are loc prin evitarea unor provocări nenecesare care pot avea drept urmare procese incontrolabile de solidarizare. De aceea Celulele Roşii nu sînt interzise, de aceea Partidul Comunist poate exista sub numele de Partidul Comunist German fără ca interdicţia planînd asupra PC să fie ridicată, de aceea există încă programe liberale la televiziune şi de aceea există organizaţii care-şi permit să creadă că nu sînt aşa de neroade precum sînt de fapt“. Cu alte cuvinte: dacă în regimurile totalitare duşmanii sistemului sînt pur şi simplu interzişi, stabilindu-se astfel o linie de demarcaţie clară între ei, establishmentul capitalist le permite, în parte, oponenţilor săi să-şi facă auzite vocile, făcînd din asta o strategie în vederea propriei dezvoltări.

Autorităţii conservatorismului burghez tinerii şaizecioptişti îi opun subiectivitatea şi autonomia subiectului, refuzînd valabilitatea establishmentului capitalist. Atunci cînd descrie tranziţia de la modernism (materialism) la postmodernism (postmaterialism), Inglehart afirmă că evoluţia postmodernismului reprezintă reversul reflexului autoritar (the authoritarian reflex). Acesta se referă la tendinţa de a prefera starea de subordonare şi protecţia inclusă în ea – trecerea la postmodernism a dezaccentuat acest reflex, ca şi toate formele de autoritate, referinţele la scrierile unor Wilhelm Reich (Die Massenpsychologie des Faschismus) sau Adorno (The Authoritarian Personality) fiind numeroase la vremea respectivă. Privind evoluţiile sociale din Europa de Vest ulterioare lui mai 1968: revoluţionarii ani ’70, perioada disco din deceniul al nouălea şi globalizarea galopîndă de după Căderea Zidului Berlinului, se poate argumenta că una dintre urmările revoltelor şaizecioptiste e reprezentată de dezvoltarea constantă a subiectivităţii. Astfel că astăzi putem vorbi, paradoxal de fapt, de subiectivitate ca marfă, ca o resursă politică şi estetică de exploatat (vezi Subiectivitatea-marfă a lui Marius Babias).

Ce-i drept, explozia subiectivităţii şi refuzul autorităţii moderne nu au început în mai 1968: au început mai devreme şi, desigur, au continuat şi ulterior. Cu toate acestea, momentul mai 1968 poate fi definit drept punctul de cotitură în reconstrucţia subiectivităţii ca metodă de refuz al sistemului.

Faimoasa triadă „sex and drugs and rock’n roll“ este simbolică în acest context. În Franţa, unul dintre impulsurile concrete care au dus la revoltele şaizecioptiste l-a constituit interdicţia întîlnirilor nocturne dintre băieţi şi fete, reminiscenţă a unui sistem patriarhal şi autoritar, simbolizînd dezvoltarea economică, dar nu bunăstarea individuală (cam ca în Etica protestantă a lui Weber). În Germania, între 1967 şi 1969, a fost instituită prima comună politică: Kommune 1. Atitudinile şi lifestyle-ul din categoria épatez les bourgeois erau locul comun al tuturor diferitelor forme de expresie a refuzului valorilor materialiste de către tînăra generaţie. Prin urmare, membrii Kommune 1 balansau între satiră şi provocare, încălcau tabuuri sexuale şi sociale şi se dedau unui stil de viaţă hedonist. Foaia volantă concepută de ei, „Wann brennen die Berliner Kaufhäuser?“ („Cînd vor arde magazinele berlineze?“), reprezenta o instigare la revoltă faţă de marile corporaţii, faţă de identitatea de masă vîndută la „KaDeWe, Hertie, Woolworth, Bilka sau Neckermann“. Mai mult, Andreas Baader, liderul RAF, era un dandy narcisist. Atitudinea şi stilul sau atitudinea ca stil mergeau mînă-n mînă: afirmarea subiectivităţii, atitudine şi stil deopotrivă, era un imperativ.

Ceea ce s-a întîmplat între timp, însă, a fost că establishmentul autocrat mai degrabă a pus stăpînire asupra culturii tinerilor, care odinioară reprezenta o subcultură par excellence protestatară. Babias afirmă că triada „sex and drugs and rock’n roll“ a devenit în contemporaneitate „safer sex – no smoking – Britney Spears“. Se prea poate să aibă dreptate. Ce este cert e că pentru cel puţin două din cele trei elemente ale celei dintîi triade merită să ieşi în stradă şi să te lupţi. Ceea ce şaizecioptiştii au şi făcut.