Tot Maghrebul şi Orientul Mijlociu
sînt în fierbere. Din Tunisia şi Algeria pînă în
Yemen, Bahrein şi Oman. Trecînd prin puternicul Egipt, Sudan –
independenţa sudului este deja doar o chestiune tehnică –, Siria,
Iordania şi ajungînd la marele producător şi exportator de
petrol care este Libia. Intrată şi ea pe lista ţărilor unde se
consumă incidente violente. Dacă aviaţia militară libiană a tras
deja în demonstranţi, situaţia poate degenera rău de tot.
Sînt deja 400 de morţi şi demonstraţiile continuă la
Tripoli, Benghazi şi faimosul Tobruk. Unde se înfruntau cîndva
generalii Rommel şi Montgomery, iar astăzi domneşte nu se mai ştie
cît de atotputernicul colonel Ghadafi. Nimănui nu-i convine
această situaţie explozivă din zonă, care poate scăpa de sub
orice fel de control, iar de estimările Departamentului de Stat şi
ale experţilor în Middle East – să se aleagă praful.
Îngrijorările preşedintelui american Barack Obama sînt
reale. Nici Israelul – Tzahalul este deja în alertă maximă
– în primul rînd, nici Statele Unite, care au puternice
interese geostrategice şi militare, nici Uniunea Europeană, cu
multe interese economice, nu privesc cu ochi buni ceea ce se întîmplă
în lumea arabă. Unde situaţia devine fluidă şi explozivă
de la o zi la alta. Singurul beneficiar ar putea fi Rusia, care ar
profita de sentimentele antiamericane şi antiisraeliene ale lumii
arabe pentru a se instala din nou în zonă. Doar că acum nu
mai merge cu exportul de socialism şi încurajarea mişcărilor
de eliberare din anii ’50-’60. Rusia, mai mult a lui Putin decît
a lui Medvedev, devenită capitalistă şi deja actant mondial ca nou
pol de putere, este alături de SUA. Mai mult decît ne putem
închipui noi, aici, la Bucureşti, care strîmbăm din nas
la orice e legat de ruşi. Pe fond emoţional-istoric aşa ar fi, dar
deciziile politice se iau altfel. Cu pragmatism şi interese, nu cu
afirmaţii gratuite şi vorbe de clacă livrate la botul calului.
(Mai ţinem minte cine erau cei mai mari experţi în Marea
Neagră acum cîţiva ani? Traian Băsescu şi Elena Udrea.
Uităm repede…)
Să trecem peste această paranteză şi
să revenim la situaţia din Orientul Mijlociu. Cine a generat
această situaţie devenită explozivă? Cum de s-a ajuns aici? Care
vor fi consecinţele financiar-economice ale recentelor evenimente?
Cum va evolua islamizarea Europei? Ce mecanisme internaţionale ar
putea stăvili valul de nemulţumiri ale lumii arabo-musulmane? (Să
nu uităm că statul cu cea mai mare populaţie musulmană nu se află
în Orientul Mijlociu, ci este Indonezia.) Explicaţiile nu sînt
doar de natură economică, religioasă, ci în primul rînd
politică. Nemulţumirile populare au dat în clocot. Regimurile
autoritare – în general militare, şi nu neapărat de
sorginte apăsat islamistă – nu au reuşit să oprească
pauperizarea maselor ca să asigure un minimum de confort material în
lipsa libertăţilor civile.
Corupţia endemică din Orient – să
nu uităm că majoritatea statelor de care ne ocupăm au făcut parte
din Imperiul Otoman, de unde s-au născut cuvinte precum bacşiş sauciubuc – nu ar fi singura explicaţie. Occidentul a greşit atunci
cînd a crezut că poate instala cu anasîna democraţii
liberale, care să funcţioneze după drepturile omului şi regulile
pieţei libere. Eşecurile SUA şi cele ale aliaţilor în Irak
şi Afganistan dau măsura banilor cheltuiţi degeaba. Pentru
sensibilizarea opiniei publice şi anestezierea unei profunde dureri
pricinuite de drama de la 11 Septembrie, războiul contra
terorismului şi ocuparea manu militari a două ţări –
independente, totuşi… – au părut a fi o soluţie. Dar efectele
sînt nule. Cele două războaie din Irak şi Afganistan, ca şi
chestiunea palestiniană nerezolvată au alimentat frustrările lumii
musulmane. Creşterea influenţei mişcărilor islamice extremiste nu
poate fi neglijată. Iar pe fondul mizeriei şi al sărăcirii
extreme a milioane de oameni, totul se poate da peste cap. Regretatul
preofesor Edward Said atrăgea atenţia, încă de acum 30 de
ani, asupra riscului posibilelor derapaje ale lumii arabe şi al
relei gestionări a situaţiei de către un Occident care nu înţelege
(sau nu vrea) resorturile unei lumi care funcţionează altfel.
Vorbim despre dreptul la diferenţă sau păstrarea identităţii,
dar globalizarea se produce mai lesne prin McDonald’s, Facebook şi
Yahoo decît prin programe savante de politici publice.
Ceea ce se întîmplă în
Orientul Mijlociu se poate întîmpla şi la noi. Dacă
personaje dubioase şi cu dosar penal ajung să se tragă de brăcinar
cu lideri politici de rang înalt, dacă banii – mulţi,
puţini – publici sînt risipiţi cu totul aiurea – exemple
sînt cu duiumul –, dacă ambiţiile şi orgoliile personale
ajung să fie prioritare. Mediatizarea cazului interlopului Bercea
Mondial, corelată cu asaltul vămilor, nu va produce efecte fără
relansarea economiei. De care se face mereu mare caz, rămînînd
însă doar un vag suspin în declaraţiile multitelevizate
ale veşnic ţîfnoşilor noştri tenori politici. Degeaba
clamează hăhăind preşedintele că amiciţia familiei Băsescu cu
alde Bercea Mondial nu i-a fost de folos interlopului. Degeaba îşi
doreşte Emil Boc recîştigarea încrederii populaţiei în
liderii ei. Am văzut ce s-a consumat, penibil şi ridicol, la
Ploieşti. Refuzăm orice fel de comentarii sau de ironii legate de
fotografii, pernele primarilor şi cum se obţin finanţări publice.
Jenant este elegant spus. România, ca şi întregul Orient
Mijlociu, are nevoie de un proiect amplu şi de o nouă viziune mai
largă şi cuprinzătoare a viitorului decît de vînătoarea
de vameşi sau de neutralizarea prin forţă a demonstranţilor. Un
proiect politic, care să fie susţinut de cetăţeni, un proiect
profesionist, fără bîjbîielile actualului Guvern Boc.
Tot politica salvează România. Cu Orientul Mjlociu este mai
complicat.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters