Andrei Cornea
Noul – o veche poveste,
Editura Humanitas, Bucureşti,
2008, 246 p.
Deşi construită din şase studii
independente (dintre care două inedite), lucrarea lui Andrei Cornea
Noul – o veche poveste îşi primeşte unitatea de la tematica
abordată: relaţia dintre vechi şi nou, dintre tradiţie şi
inovaţie, dintre revoluţie şi restauraţie. Autorul îşi
propune să vadă dacă nu cumva definiţia noului este aceea că
noul scoate la lumină lucruri vechi şi, mai mult sau mai puţin,
prăfuite. Pentru asta se trec în revistă disputele cu privire
la ideile despre univers (Leibniz, Platon, Plotin), problematica
unicităţii universului (Platon şi Plotin), speciile de gîndire
(Eco vs Porfir), relaţia dintre restauraţie şi revoluţie,
reprezentarea tradiţiei de către marii inovatori (Tristan Tzara,
Licurg, Bacon etc.) ori relaţia dintre raţionalism şi dionisiac
(adică Socrate vs Nietzsche).
Întîlnirea dintre Goethe
şi Beethoven
Lucrarea debutează cu povestirea
întîlnirii lui Beethoven şi a lui Goethe cu cortegiul
imperial. Marele compozitor povesteşte într-o scrisoare că se
plimba, într-o zi a anului 1813, prin Toeplitz împreună
cu Goethe şi că, la întîlnirea cu familia imperială,
cei doi au avut un comportament diferit. Goethe a luat o poziţie
oficială, s-a dat deoparte respectuos, şi-a scos pălăria şi a
făcut o adîncă plecăciune. Spre deosebire de acesta,
Beethoven şi-a îndesat pălăria pe cap, şi-a încheiat
redingota şi a ţîşnit spre mijlocul grupului, cu mîinile
la spate. Cornea interpretează hazlia povestire în sensul că
Goethe apare ca un om al trecutului, făcînd o reverenţă unei
ordini universale pe care el o recunoaşte şi pe care lunga tradiţie
o susţine. Îndrăgind Antichitatea şi clasicitatea sa eternă,
el pare să fie aici un om al tradiţiei. În schimb, Beethoven
sfidează regulile, le răstoarnă, chiar le încalcă,
interpretînd rolul rebelului, al anticlasicului, al modernului.
Susţinerea principală a lucrării lui
Andrei Cornea rezultă din capitolul dedicat revoluţiei ca
restauraţie. Aici se arată că revoluţiile încearcă
restaurarea unei situaţii ancestrale, considerată benefică, deşi
diferită, de la caz la caz, şi plasată în momente de timp
diferite. Se ştie, de exemplu, că Robespierre poza, cu seriozitate
tragică şi ridicolă totodată, într-un nou Brutus, aşa cum
alţi revoluţionari de mai tîrziu vor poza în
Robespierre. La rîndul său, Brutus credea că reînvie
moravurile austere ale strămoşilor asasinîndu-l pe Cezar, cel
care căuta sprijin într-un trecut mai vechi, cel al
regalităţii.
Aşa se face că autorul pune în
evidenţă un anumit duh restauraţionist al revoluţiilor şi al
revoluţionarilor, ce suflă oriunde: şi la stînga, şi la
dreapta, şi dinspre religie, şi dinspre ateism, în puţine
cuvinte, suflînd „împrăştiat, amestecat, derutant“.
Acest restauraţionism revoluţionar, cum îl numeşte Cornea,
este pus în evidenţă prin intermediul următoarelor cinci
trăsături: existenţa a două trecuturi – unul apropiat, istoric,
ce se vrea respins, şi altul îndepărtat, originar, ce se
dorea benefic; existenţa unei coincidenţe între imperativele
propuse de raţiune pentru ameliorarea condiţiei umane şi starea
societăţii din trecutul îndepărtat; natura diferită a celor
două feluri de trecut – cel apropiat este concret, realist şi
bine cunoscut, în schimb, trecutul îndepărtat pare să
fie fabulos, neclar, ideal, utopic; din perspectiva revoluţionarului
(nu este clar de ce Andrei Cornea foloseşte sintagma „filozof
revoluţionar“), trecutul îndepărtat este singurul autentic,
real şi deloc utopic, în vreme ce trecutul apropiat aparţine
neautenticităţii, minciunii, ipocriziei unei ere ce a corupt omul
şi adevărurile esenţiale despre el; dacă prima opţiune a
revoluţionarului este înnoirea radicală, cea de-a doua este
un fel de „restaurare a foarte-vechiului“. Se observă uşor cum
toate aceste caracteristici conduc la concluzia că refacerea
tradiţiei uitate, a naturii pierdute este „marele scop ascuns al
revoluţiei“.
Platon, un revoluţionar
Exemplul favorit al autorului este
Platon. Propunerile făcute de marele filozof în dialogul
Republica îl arată drept un evident reformator, un
revoluţionar: schimbarea radicală a modului de educare a tinerilor,
sarcinile de război şi de conducere egal distribuite între
fete şi băieţi, regulile eugenice, desfiinţarea proprietăţii
private, desfiinţarea familiei etc. Acest plan reformist trebuia pus
în practică printr-o schimbare brutală, rapidă şi violentă,
odată cu distrugerea vechilor întocmiri sociale. Problema era
că aceste schimbări, fiind atît de profunde, pot produce
teamă. Acum intră în joc aspectul restauraţionist: Platon se
străduieşte să arate – crede Cornea – că cetatea ideală din
Republica a existat la începutul istoriei. Noul propus de
Platon se va transfigura, devenind ancestral, iar ceea ce părea a fi
violentarea naturii umane va apărea drept o restaurare a acesteia,
după cum se observă în dialogurile tîrzii Timaios şi
Critias.
Soluţia propusă de Cornea –
restauraţionismul revoluţionar – are o imensă miză, dar şi un
mare dezavantaj. Miza principală este că se reuşeşte aruncarea
unei lumini favorabile, pozitive, calde asupra unor importante
aspecte ale trecutului, asupra tradiţiei în general. Acest
aspect este deosebit de important în zilele noastre, cînd
existenţa cotidiană a devenit atît de agitată, încît
nimeni nu mai acordă vreo importanţă continuităţii, ideilor
vechi, istoriei şi tradiţiilor comunităţii din care face parte.
Dezavantajul soluţiei provine din neclaritatea accentelor puse de
autor: oare Andrei Cornea vrea să susţină că orice revoluţie
este, de fapt, ceva vechi în alte straie – teza tare – sau
teza mo-derată – că noul are unele aspecte vechi? Din cele
prezentate de noi mai sus pare să rezulte o apropiere mai mare a
autorului de prima alternativă. În plus, există în
lucrare mai multe pasaje ce par să indice într-o măsură
chiar mai directă acest lucru.
Teza tare a lucrării, că orice
revoluţie este în fond o restauraţie, poate să fie atacată
din mai multe direcţii (noi ne limităm la două obiecţii). În
primul rînd, trebuie observat că Andrei Cornea nu accentuează
pur şi simplu rolul continuităţii, contribuţia tradiţiei în
cazul unei schimbări profunde cum este revoluţia, ci că, prin
revoluţie, se încearcă restaurarea unei ordini sociale şi
politice care ar fi domnit în vremuri imemoriale. Este această
instaurare o restauraţie? Părerea mea este că nu poate fi vorba
nicidecum de aşa ceva. Chiar şi în cazul fericit în
care în acele vremuri imemoriale ar fi existat o organizare
socială şi politică ce ar merita să fie reinstituită, aceasta nu
ar fi în nici un caz identică cu organizarea socială şi
politică impusă prin revoluţie. Este evident că întreaga
societate era complet diferită de cea ulterioară, oamenii erau
altfel, ideile erau diferite, ca să nu mai spunem de limbaj sau de
civilizaţie, în general.
În al doilea rînd, Andrei
Cornea prezintă imaginea a două feluri de timp – unul apropiat,
care este decăzut, şi altul îndepărtat, care este valoros şi
ar trebui adus în prezent. Problema care apare acum este legată
strict de natura timpului: poate fi timpul retrăit? Am putea noi,
oamenii, să trăim în mai multe timpuri? În metafizica
occidentală, o astfel de situaţie nu este posibilă nici măcar în
cazul în care se acceptă că timpul ar fi circular.
Ciclicitatea anotimpurilor, a lunilor, a zilelor etc. nu trebuie să
ne conducă la concluzia circularităţii timpului, căci nu timpul
este cel care este circular, ci, eventual, evenimentele aflate în
timp ar avea, după unii, un caracter circular.
Lumea revine mereu în acelaşi punct?
Să presupunem însă, datorită
ineditului acestei situaţii, că timpul nu este liniar (adică
infinit, deschis), ci circular (finit, închis). Vrea Andrei
Cornea să spună că lumea revine mereu în acelaşi punct? Că
Revoluţia Franceză nu este altceva decît reinstaurarea unei
alte revoluţii? Să recunoaştem că, în acest caz, am avea o
istorie cu foarte puţine evenimente, ceea ce contrazice experienţa
istorică.
În cazul în care
circularitatea ar fi dată de un parcurs în spirală,
dificultatea provine din faptul că nu mai există întîlnire
între un punct al spiralei şi altul şi, astfel, că nu mai
există argumente pentru a susţine că o revoluţie nu face altceva
decît să restaureze un trecut îndepărtat. Numai
aparent, privind dintr-un anumit punct exterior spiralei, cineva ar
putea avea impresia că un anumit eveniment reia parcursul unuia
anterior. Cum acest ochi exterior nu poate aparţine unui muritor,
este greu de crezut că o fiinţă supranaturală ar putea fi
înşelată de imaginea circularităţii.
Revalorizarea tradiţiei, punerea ei
într-o lumină favorabilă, chiar şi atunci cînd este
avută în vedere o schimbare atît de profundă cum este
revoluţia, reprezintă principalul cîştig al lucrării lui
Andrei Cornea. Fie în accepţiune tare, fie în accepţiune
moderată, teza restauraţionismului revoluţionar are darul să
sublinieze continuitatea, adică o dimensiune care nouă, românilor,
se pare că ne lipseşte complet.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters