OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Critical Theory Since 1965
Edited by Hazard Adams, Leroy Searle. Tallahassee: Florida State University Press, 2000, 891 p., 69 USD


Aparuta initial in 1985, masiva antologie editata de Hazard Adams si Leroy Searle – Critical Theory Since 1965 – a cunoscut noua republicari, ultima dintre ele cu citeva luni in urma. Fara indoiala ca situatia demonstreaza utilitatea de exceptie a volumului nu doar peste Ocean, ci si in Europa. Catedrele universitare cu profil umanist au creat acest succes de piata. Inca din 1990, cartea intrase intr-un circuit oarecum canonic, devenind bibliografie de referinta in majoritatea cursurilor de ideologie postmoderna (nivel M.A. sau Ph.D.), predate in America, desigur, in campusurile care se respecta. Nici nu putea fi altfel, avind in vedere complexitatea operei celor doi editori, hotariti sa ofere o imagine cit mai nuantata a gindirii critice apusene, din deceniile finale ale acestui veac. Proiect ambitios in primul rind din cauza dificultatilor de ordin metodologic pe care le determina. Nu este usor sa gasesti un principiu organizatoric fundamental – in vastitatea de formule teoretice ale sfirsitului de mileniu –, prin intermediul caruia sa-ti motivezi constructia si, mai ales, selectia.

Autorii antologiei nu se aflau insa pentru intiia oara in fata „disectiei“ si a „articularii“ (istorice) a unui material teoretic enorm. Ambii isi revendica expertiza in planul metodologiei critice (Adams, semnatar al cunoscutei Philosophy of the Literary Symbolic, preda literatura comparata, iar Searle, literatura engleza la Universitatea Washington). De asemenea, primul dintre ei a editat, in 1971, Critical Theory Since Plato, o antologie uriasa (aproape 2000 de pagini, in corp mic si format mare), care urmareste evolutia teoriei critice de la filozofii greci pina la Derrida sau Paul de Man si functioneaza si astazi ca o adevarata biblie pentru orice istoric american al formelor de exegeza existente de-a lungul timpului in cultura mondiala. Daca acolo criteriul istoric (chiar pur cronologic) ii era de ajutor lui Adams, in opera de fata el nu mai opereaza decit delimitativ.

Se poate spune ca ideea editoriala de baza aici ramine grila estetica si culturala. Nu tot ce s-a scris dupa 1965 in teoria euro-americana merita retinut la o selectie metodologica, de tipul celei in discutie. Vechiul istorism si impresionismul mai traiesc inca in presa academica si literara. Prin urmare, criteriul de lucru al celor doi autori este directia postmoderna, fara indoiala intr-un sens de ansamblu, cuprinzator. Ii intereseaza inovatia ideologica si efectul ei pe termen scurt. De aceea, exista in carte o „asezare“ mai curind tematica a liniilor teoretice importante – in literatura, dar si in civilizatie, as indrazni sa spun –, dupa debutul ultimei jumatati de secol: structuralismul, deconstructivismul, feminismul, teoria receptarii, studiile culturale, postcolonialismul etc. Este de la sine inteles ca ne confruntam cu corifeii postmodernitatii, precum Chomsky, Kermode, Derrida, Foucault, Jauss, Adorno, Searle, de Man ori Cixous, Ricoeur, Bloom, Kristeva, Lévi-Strauss, Gadamer, Kolodny, pentru a nu mentiona decit o parte a celor cuprinsi in antologie. Adams si Searle sint insa preocupati si de determinismul cultural din spatele acestor metodologii. Astfel, intr-un Apendice amplu (cit jumatate din carte), ei includ un numar de filozofi si teoreticieni traditionali – cu texte reprezentative – pe gindirea carora, prezumtiv, s-a intemeiat intreaga viziune critica postmoderna. Dintre ei ii putem mentiona pe Husserl, Saussure, Benjamin, Benveniste, Lacan, Wittgenstein si Peirce, parintii fondatori ai receptarii, ai structuralismului, ai psihanalizei moderne si ai deconstructivismului. Cam tot ce trebuie pentru a intelege ca, dupa 1965, in cultura euro-americana a avut loc o revolutie critica.

In ce a constat „revolutia“ si care au fost „obiectivele“ ei? Raspunsul nu este simplu deloc si ar necesita, probabil, tomuri analitice de proportii. Putem, totusi, observa un fenomen estetic neobisnuit, petrecut in aceste decenii la nivelul textului literar, fenomen ce ar reusi, la limita, explicarea minimala a marilor transformari cunoscute acum de ideologia critica. Treptat, literatura incepe sa graviteze in jurul sofisticatelor teorii noi, devenite un fel de axis mundi pentru viata culturala. Mai mult, se constata ca opera literara vine cu propria sa critica incorporata, capatind un continut (parabolic) preponderent ideologic. Teoria critica ajunge subit un domeniu al puterii in literatura, fapt fara precedent in secolele anterioare, cind imaginea criticului era mai curind de „slujitor“ decit de „stapin“ al scriitorului. Gindirea exegetica si teoretica exista sui generis, neglijind, pentru prima data in istorie, dinamica propriu-zisa a literaturii care – marginalizata – se adapteaza grilei teoretico-interpretative pentru a supravietui. In plus, formele si metodologiile critice sint atit de atragatoare per se, incit teoria se citeste ca literatura si nu ca mediator cultural. Asistam, in primul rind, la o reactie psihologica, menita sa scoata ideologia estetica din starea de „prizonierat“ al operei artistice si sa o investeasca total cu autonomie. In ultimul deceniu cel putin, procesul pare de nestavilit, literatura tinind pasul din greu cu evolutia sistemelor critice. Se vedem citeva dintre virfurile de lance ale acestei revolutii.
Anul 1965 este simbolic mai ales datorita lui Jacques Derrida care, la Paris, prezinta faimoasa lui conferinta asupra „structurilor“ si a „semnelor“ (cuprinsa in antologie, in varianta engleza – Structure, Sign and Play in the Discourse of the Human Sciences –, practic inceputul istoric al poststructuralismului sau, cu un concept placut autorului, al deconstructivismului. In mentionatul manifest ideologic, creatorul „gramatologiei“ denunta consecvent „logocentrismul“ saussurian.

Distinctia profesorului de lingvistica generala intre „semnificant“ si „semnificat“, dupa regula situarii adevarului absolut in zona obiectualitatii ultimului (imaginea, realitatea), il intriga pe Derrida care crede – in traditia psihologului american Peirce – ca vorbim si, in acelasi timp, gindim in semne, fiecare gest al comunicarii fiind, in fapt, un act de reprezentare (representamen) si, ca atare, de relativizare a materialului/concretului/obiectualului. „Logocentrismul“ pare astfel absurd, asemenea oricarui alt „centrism“, intr-un univers de permanenta disolutie a centralitatii. Deconstructia nu indica altceva decit un mod de viata insurmontabil, in interiorul caruia o structura data se divide in structuri adiacente, care, la rindul lor, trec in alte structuri, dupa rigorile unui proces ad infinitum (a play of substitutions, in versiunea traducatorului englez). Forta acestei lumi create de catre Derrida (in cartile ulterioare) sta nu in centrul cit in marginile ei, putind fi caracterizata ca fundamental a-centrica.

Structuralismul (demontat practic de autorul gramatologiei) este prezent prin faimosul studiu de analiza structurala a mitului (Oedip) – The Structural Study of Myth –, apartinindu-i antropologului Claude Lévi-Strauss (Barthes era inclus, in antologia din 1971, cu Moartea autorului si Activitatea structuralista). Aici intereseaza conceptul homologiei (prezent si in sistemul teoretic barthian), pe baza caruia se pot opera „disectiile“ (si, ulterior, „articularile“) structurii culturale investigate (in cazul de fata, un mit). Lévi-Strauss „disloca“ – prin acest procedeu – „mitemele“ din entitatea (mitica) mare, reorganizindu-le in functie de asemanarea ori chiar identitatea lor macar intr-un singur punct. Rezultatul este o noua structura – mai semnificanta si mai flexibila totodata din punct de vedere cultural. Lectia structuralistilor, in general, se focalizeaza pe existenta neconditionata a unui mister in opera de arta, care nu poate fi revelat fara „chirurgia“ (culturala) a descompunerii si a remodelarii. Actul de semnificare devine invariabil un act de reconstructie, prin inversarea structurilor.

Feminismul apare in volum intr-un grupaj de texte teoretice esentiale: Risul Meduzei (Helene Cixous), Timpul femeilor (Julia Kristeva), Paternitatea literara (Sandra M. Gilbert), Dansind pe cimpul minat (Annette Kolodny), Gynesis (Alice A. Jardine). Ele surprind notiunile importante ale miscarii din ultimii cincizeci de ani (lipseste insa Elaine Showalter, cu foarte convingatoarea sa clasificare a tipologiilor feministe din Pentru o poetica feminista, inclusa doar in antologia din 1971). In studiul lui Cixous, se pune temelia unui concept cu cariera in postmodernitate, l’écriture feminine. Ea vorbeste despre necesitatea ca femeia sa se scrie pe ea insasi, pentru a-si textualiza identitatea si a-i da un contur cultural. Acelasi lucru apare, nuantat, si in virulentul eseu al lui Gilbert care crede ca scriitura s-a „masculinizat“ din cauza traditiilor mentaliste patriarhale. Kristeva imparte asa-zisul „timp al femeii“ in doua segmente, unul liniar si altul monumental. Primul reprezinta un fel de durata braudeliana a actiunii (suprapus limbajului), pe cind secundul (vazut, istoric, dupa cel de-al doilea razboi mondial), una a civilizatiei (suprapus culturii). La acest nivel, feminitatea isi construieste o identitate culturala stabila si independenta. Din aria larga – teoretic si istoric – sondata de editori, putem distinge chiar trasaturi ale celor mai sofisticate directii feministe contemporane: franceza, britanica si americana. Teoreticienele franceze opereaza cu un simbolism grav, articulat ideologic, in timp ce englezoaicele prefera activitatea analitica aplicata (de genul celei practicate de catre Marlyn French in studiile despre Shakespeare). Americancele cauta fervent impactul social al teoriei, suprapunind textul cu societatea.

Studiile culturale sint prezente cu analizele celebre ale lui Foucault – Ce este un autor? si Studiu asupra limbii –, unde obsesiile teoreticianului ca mentalitatea epocii anexeaza ultimativ orice gest artistic devin mai prezente ca niciodata. El crede ca relatiile de putere in societate (recodificate mereu) „ajusteaza“ adevarul, in functie de mesajul lor subliminal. Realitatea nu mai exista astfel decit intr-o varianta mediata. In acest context, apar si citiva critici marxisti, dintre care cel mai important ramine Bahtin, cu Discursul in roman, in care – in mod similar – distanta dintre scriitor si trecutul eroizat se stabileste prin catalizatorul cultural al prezentului. Demn de precizat, totusi, ca fata de prima antologie – Critical Theory Since Plato – suprapopulata de marxisti (Williams, Eagleton, Bataille), numarul lor s-a redus aici simtitor.

In incheiere, revin asupra unei constatari de mai inainte. Ideologia critica din ultima jumatate de secol este, indubitabil, un domeniu al puterii. Formele teoretice si estetice, surprinse in metodologiile de fata, indica o iesire din cimpul strict al literaturii si o fiintare pe cont propriu. Altfel spus, vizionam inceputul autonomiei exegetului si pe cel al intrarii literaturii intr-o faza de dependenta psihologica. Nu intimplator acum, in lumea euro-americana, arta de a face literatura se preda la universitate, iar scriitorii cei mai prolifici si mai interesanti au formatie academica (Malcolm Bradbury, John Barth, Umberto Eco, John Ashberry, Ihab Hassan s.a.). Postmodernismul se dovedeste o miscare preponderent intelectuala si culturala si, doar prin extensie, estetica.