OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

„Ideologia“ ce transpare din ţesătura celor două romane (Soni şi Dilăr pentru o zi) ţine de un anarhism îmblînzit ce priveşte cu o oarecare detaşare (totuşi, şi cu nostalgie) spre experienţa – deja livrescă! – a lui „mai ’68“ ori a Woodstockului, ademenit în doze rezonabile de „clasicele“ fantasme ale dezinhibării, ale eliberării prin „sex, drugs and rock“. Tematic, dar şi ca atitudine – căci e limpede că avem de-a face cu o literatură a „atitudinii“, cu o literatură învestită cu o marcată dimensiune critică –, proza lui Andrei Ruse vine dinspre acel Steinbeck din Calea Sardinelor şi Joia dulce ori (spre a indica modele ceva mai recente) dinspre Kerouac şi Burroughs.

 

În Dilăr pentru o zi întîlnim, schimbînd tot ce e de schimbat, o specie de „vagabonzi Dharma“ bucureşteni care, terorizaţi de ceea ce le apare ca dictatură a arbitrariului, ca ilegitim control exercitat de societate, de capitalismul erei globale, îi opun sistemului o – pînă la urmă ineficientă şi nu se ştie dacă nu controlată tot din afară – pseudoreligie a libertăţii de a alege (cu perspectiva transcendentului vid în faţă) evaziunea în iraţional şi refuzul responsabilităţilor impuse arbitrar. Cam acesta ar fi fundalul „ideologic“ pe care se construieşte, pagină de pagină, romanul lui Andrei Ruse. Roman ce ar vrea să fie, probabil, o carte-dinamită. Nu e, însă, nici o primejdie în acest sens; lucrurile au mai fost spuse, şi la noi, şi (mai ales) prin alte părţi, în literatura ultimei jumătăţi de secol. Importantă este, însă, aici nu noutatea „tezei“ diseminate în interstiţiile naraţiunii, ci cu totul altceva. Importantă este, de exemplu, vertebrarea ideatică a acestui roman – care nu îşi propune să fie doar un (alt) „roman despre droguri“, eventual o implicită pledoarie pro domo, ci o naraţiune cu o oarecare anvergură problematică, ţintind, cum spuneam, spre examinarea critică (desigur, cu uneltele ficţionarului) a societăţii globale, cu „simulacrele“, cu strategiile perfecţionate de manipulare şi cu mecanismele-i de control eficiente, cu iluzia „visului american“, cu multinaţionalele şi cetăţenii onorabili transformaţi în roboţi, cu distopica „fabrică de oameni“ (cum se exprimă un personaj) hrăniţi cu produse sintetice şi cu fantasme.

 

Personajele din Dilăr pentru o zi îşi pun întrebări, formulează probleme, discută ori doar perorează – totul pe un ton agitat, dar de multe ori autentic. Romanul nu devine însă o carte-dezbatere; aceasta şi pentru că „acuzatului“ – recte, societatea contemporană – nu i se acordă posibilitatea de a-şi apăra poziţia, reprezentat fiind în naraţiune de un personaj oricum dinainte convins de failibilitatea Sistemului (un poliţist de la Antidrog convertit, la rîndu-i, la mai înainte numita „religie“ a eliberării), dar şi pentru că interogaţiilor/problemelor formulate li se găsesc, fără suficientă ezitare, soluţii. Ceva mai multă ambiguitate n-ar fi stricat. Acel tip de ambiguitate ce face diferenţa între literatura cu teză şi literatura vertebrată ideatic. Sînt, în această carte, şi pagini de reflecţie autentică (în interiorul Literaturii!), şi pagini teziste – într-o proporţie oarecum dezechilibrată în favoarea celor din a doua categorie. Iar absenţa unor pseudoreflecţii precum „nu trebuie să fie închis nimeni sau omorît pentru că-i diferit“ (locuri comune, truisme, naivităţi exprimate emfatic) ar fi făcut ca romanul să aibă mai multă greutate.

 

Însă, dincolo de tezismul cărţii (aproape strident în unele pagini, evident atenuat în altele), ar fi nedrept să nu observăm că, în Dilăr pentru o zi, Andrei Ruse este, totuşi, prozator: un prozator cu bune instincte, cu o bună tehnică şi care procedează cu acribie atunci cînd îşi construieşte subiectul, personajele, secvenţele dialogate. În mod cert, Andrei Ruse nu e un „stilist“, dar e un „constructor“; elaborează cu rigoare, atent la amănunte, atent (cu mici excepţii) la soundul dialogurilor – foarte numeroase şi, în general, bine conduse, ceea ce nu e puţin lucru – sau la acurateţea şi la relevanţa imaginii „filmate“, aspectul intens vizual al naraţiunii nefiind nici el de ignorat. Autorul nu pierde, pe traseul naraţiunii, „fire“, episoade, nu lasă nuclee nedezvoltate şi nici nu le diluează, nu introduce în scenă nici mai multe, nici mai puţine personaje decît o cer rigorile interne ale textului şi insistă asupra fiecăruia atît cît trebuie. De aceea, cel puţin cîteva dintre aceste personaje au ceva care se reţine cu uşurinţă. Poate nu atît naratorul istoriei de faţă – poliţistul de 44 de ani de la Direcţia Antidrog, care vrea să iasă din anonimat şi din mediocritate aventurîndu-se într-o acţiune primejdioasă –, dar în mod sigur Nebunul, adevăratul protagonist al cărţii, dealerul excentric care urmăreşte, cu fanatismul unui utopist, să schimbe lumea printr-un mare proiect subversiv, cu ajutorul „ierburilor“ sau, în doze potrivite, cu cel al MDMA-ului, menite să deschidă minţile unor oameni malign formataţi de o societate definibilă în termeni nietzscheeni sau foucauldieni (organizată pe baza unor raporturi de putere) şi, în acest fel, să creeze breşe într-un Sistem aparent inexpugnabil. Chiar dacă doar prezenţe episodice, se reţin foarte bine şi alţi cîţiva (anti)eroi din specia excentricilor antisistem (bonomi şi încrîncenaţi deopotrivă), adunaţi cu toţii, strategic, pe la jumătatea cărţii, într-una dintre secvenţele-cheie ale romanului: un party într-un soi de club ocult, organizat de Nebun ca un livresc „paradis artificial“ unde dealeri şi consumatori, hippioţi de diferite vîrste (sau fără vîrstă), artişti şi foşti „burghezi“ convertiţi la anarhism, marginali de tot felul se întîlnesc pentru a-şi povesti „tripurile“.