OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Mihai Duţescu, şi toată bucuria acelor ani trişti, Editura Cartea Românească, 2010, 76 p.

 

Mai mult decît atît însă, se poate presupune că generaţia care a depăşit deja 30 de ani ca medie de vîrstă (de exemplu, Ruxandra Novac este născută în 1980, Dan Coman, în 1975, Ştefan Manasia, în 1977, Marius Ianuş, în 1975, Teodor Dună, în 1981 etc.) s-a maturizat şi în viaţa reală. Evident, au contribuit la noul statut nu numai timpul şi oboseala care intervine în orice conflict, dar şi cărţile care n-au încetat să apară şi să confirme ceea ce era de confirmat, în timp ce nici peisajul României postceauşiste n-a rămas neschimbat. Prin urmare, se simţea deja nevoia unei priviri de sinteză asupra traseului (prin literatură şi viaţă) acestei generaţii. Este exact nevoia pe care o satisface, în primul rînd, şi toată bucuria acelor ani trişti, volumul de debut al lui Mihai Duţescu, cîştigător al concursului de la Cartea Românească pe anul 2009 şi, mai recent, al Premiului „Iustin Panţa“ pentru poezie.

Chiar dacă experienţele de la baza poemului sînt strict personale, volumul putînd fi descris, la un nivel superficial, şi ca o înseriere sau compilaţie de evenimente biografice, aerul lor e, totuşi, unul comun generaţiei, etapele inventariate putînd fi uşor învestite cu valoare de reper, după cum autorul însuşi se arată conştient: „acesta e un film simplu/ vechi şi zgîriat/ pe care – sînt sigur – îl ştiu mulţi copii“. Evident, schema în sine, rabatată pe trei segmente de vîrstă – copilăria la ţară, adolescenţa în micul tîrg de provincie şi primii ani ai maturităţii în singurătatea de început de mileniu a Capitalei –, nu poate fi uzitată ca şablon biografic pentru fiecare dintre douămiişti. Dacă, de exemplu, în cazul meu, începînd cu anul de naştere – 1979 – şi terminînd cu orăşelul (totuşi altul) din sudul României, se suprapune perfect, alţii vor ridica din umeri, deşi e imposibil să nu fi avut aceştia măcar un exemplu asemănător prin apropiere etc. În acest sens, traseul pe care îl parcurge Mihai Duţescu, cronologic şi cu atenţia încordată să nu-i scape prea multe dintre acele elemente sau mărci relevante pentru peisajul social vizat, este unul „ideal“, exponenţial.

 

Sînt apelate aşadar, prin apăsarea butonului de rewind, şi reconstituite atent coordonatele copilăriei din anii ’80, consumate la ţară, cumva în sălbăticie („alergam pe cîmp printre duzi sau pe baltă/ şi ne întorceam acasă cînd se făcea beznă“), cu micile ei evenimente specifice, cum ar fi vînzarea pepenilor la Bucureşti („lume ca-n bucureşti nici eu, nici tataie/ nu mai văzuserăm pînă atunci“) sau participarea la activităţile cîmpului, în zile pline de arşiţă etc., presărată cu vizitele peste weekend ale părinţilor („doi oameni tineri mirosind a parfum“). Distanţa faţă de această lume nefiind însă numai una dictată de succesiunea vîrstelor, nemaifiind vorba doar de lumea care se redimensionează în umbra siluetei ce se îndepărtează, ci de una între timp anihilată de istorie, gradul de edulcorare din nostalgia asociată rememorării rezultă destul de ridicat. Se simte în această primă parte a volumului mai mult respect, mai multă evlavie decît exaltare, mai multă atenţie la detalii cu valoare antropologică decît introspecţie sau mai multă descriere, survolare, decît plonjare riscantă.

 

E de bănuit aici, în această refacere a copilăriei în decor comunist, şi un sentiment de responsabilitate, generaţia care în 1989 avea undeva în jur de 10-15 ani fiind, probabil, şi ultima care îşi mai poate, practic, aminti ceva din comunism. Rememorarea chiar se va face şi sub acest impuls etic, se va face însă perfect relaxat, fără dramatism, cu zîmbetul (e adevărat că nostalgic) pe buze, exact cum o anunţa şi titlul volumului – şi toată bucuria acelor ani trişti. Poate cel mai apropiat exemplu de astfel de reconstruire relaxată a perioadei este cel al Băiuţeilor fraţilor Florian, deşi trendul recuperării pozitive nu a comunismului, dar a vieţii în comunism (pe principiul să salvăm ce mai e de salvat, să ne salvăm adică propriile vieţi) s-a făcut destul de vizibil în ultimii ani, nu numai în literatura sau în filmul românesc, dar în toate zonele artei. Nota, totuşi, ceva mai gravă din poemele lui Duţescu se datorează nu comunismului (a cărui atmosferă este recompusă din cavit şi glucoză, diafilme, Păcălici, căciuli ruseşti, pickup-uri, Dacia care vine de la Piteşti etc., din „colaje deformate, ale unor vîrste uitate“), ci poveştii personale. Nu numai copiii s-au pretat însă la a purta masca fericirii pe scena altfel dezolantă a anilor ’80, ci şi tînăra familie care, departe de a abdica de la viaţă, a continuat să trăiască şi să se bucure de micile ei preocupări („o lume închisă în care trăiau fericiţi [...] sute de cărţi citite pe nerăsuflate/ împrumutate la schimb“), e adevărat că mulţumindu-se pe atunci cu aspiraţii ceva mai modeste („casă copii“) decît se întîmplă azi. Iar dacă bucuria acestor oameni era uneori întunecată cu adevărat de ceva, nu era de peisajul sumbru, ci tot de acele evenimente tragice care au marcat dintotdeauna existenţa umană, în primul rînd de moartea celor apropiaţi.

De o cu totul altă lume se ocupă cea de-a doua parte a volumului, de lumea pierdută în derută şi în lipsă de sens a perioadei de tranziţie şi a capitalismului românesc. Dacă anii copilăriei sînt traşi parcă în sepia, alte artificii şi efecte în afara acestuia, setat din aparat, lipsind, în cea de-a doua parte poemele sînt mai abrupte, mai nervoase, cu scurte intermezzouri lirice, altfel întregul volum fiind asamblat din unităţi perfect narative. Nostalgia devine acum ceva mai abstractă, este o nostalgie de secol XXI, fără obiect, alienantă, provocată de un prezent care scapă, de un trecut care nu mai există ca peisaj exterior, cu care să se reia, eventual, o relaţie mai tîrziu, de la nivelul altor vîrste, ci numai ca peisaj interior al memoriei, şi de un viitor care promite să nu mai semene cu nimic, viaţa derulîndu-se deja prea în viteză, pe ffwd, fără vizibilitatea necesară proiecţiilor: „la mine în casă nu vine nimeni/ n-am mai primit de cîţiva ani un mail fain/ nimeni nu mă sună nimeni/ nu-mi dă add pe mess din senin“. Paradoxul care domină lumea contemporană constă în faptul că, deşi tehnologia a înlesnit practic comunicarea, nimic care să mai semene a comunicare nu mai inervează spaţiul dintre oameni. Iar prima care nu mai pare posibilă, ca o consecinţă imediată a acestui fapt, este familia, deşi, aparent, vina este pusă pe seama traumei personale („am probleme uşoare /cardiovasculare şi// din cînd în cînd mi-e frică să mor/ să nu belesc şi eu pula ca tata să provoc/ durere în lanţ“). Nu asta e însă cauza care face ca relaţiile (de iubire) sau să nu se mai înfiripe („păream că declanşăm amîndoi posibilitatea de a/ declanşa vreodată ceva“ sau ca în bolognese) sau, atunci cînd se înfiripă, să nu reziste. Vina o poartă „acea senzaţie stranie a îndepărtării infinite“ care guvernează prezentul, nemaifiind vorba aici de povestea poetului neînţeles de o iubită superficială şi frivolă, cum se întîmpla la Ianuş sau la Sociu, ci pur şi simplu de două fiinţe inapte de a relaţiona, situaţie agravată şi de un peisaj urban inconsistent, profund mîncat de ipocrizie, ca în schiţă de crăciun: „încetişor/ bătrîna de vizavi dă jos din fereastră steagul/ pe care-l pusese de 1 decembrie în locul/ posterului cu «şi eu votez echipa lui Vanghelie»/ şi agaţă o mare cunună de brad/ împodobită/ cu beteală şi flori [...] o linişte nefirească – pace ţie, Rahova/ pauză la manele/ pauză la florile dalbe/ lîncezeală parşivă «de dinaintea Naşterii Domnului»“. Cel mai bine pare să fi sesizat Rilke, în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, cît de mult îl poate pierde glorificarea pe cel însingurat, în timp ce tocmai repulsia, respingerea îi fac bine, iar însinguratul contemporan este unul prin excelenţă glorificat, iată marea lui dramă. Ultimele texte sînt dedicate capitalismului românesc, al cărui exponent este dl Corneliu, plasat într-o ambiguă antiteză cu Franz, exponent al capitalismului occidental, a cărui viaţă este expusă, pe scurt, aşa: „pleacă la birou pe la 5, se întoarce noaptea la 12./ afli că soţia lui nu lucrează şi uneori, dimineaţa,/ cînd o priveşte dormind se gîndeşte că nu, n-o cunoaşte/ deloc“. Foarte interesant este faptul că nu se trădează nicăieri la Duţescu, care, deşi este un lucid, se va dovedi a nu fi şi un sceptic, impulsul de capitulare în faţa acestor evidenţe descurajante, aşa cum ar fi fost previzibil, nu se instaurează niciodată lipsa de reacţie în faţa prezentului, care, dimpotrivă, rămîne să fie în continuare scormonit după semnificaţii/ soluţii.

 

În încercarea de a formula o validare sau o invalidare, volumul (spuneam perfect narativ) al lui Mihai Duţescu m-a dus cu gîndul la acele piese de 7-8 minute produse pe sintetizator care, deşi tempo-ul (registrele) se schimbă de 3-4 ori, şi deşi piesa reuşeşte să inducă, prin minutele 5-6, prin aglomerări, suprapuneri sau ruperi de ritmuri, acea bine cunoscută stare de transă, pierd, totuşi, ceva indefinibil în competiţia cu muzica ce se foloseşte de instrumente. Un debut nu bun, ci foarte bun, ratînd, totuşi, din păcate, mai mult pe prima decît pe ultima sută, excelenţa.