OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe măsură ce iluziile „destinderii“ poststaliniste se estompează, interesul faţă de nişele cotidianului citadin se manifestă tot mai pregnant în proza autorilor afirmaţi în anii ’70 (Radu Mareş, Mihai Sin, Alexandru Papilian), pentru ca în deceniul următor să capete un caracter programatic, parodic şi deriziv. Gabriela Adameşteanu se situează pe muchia subţire dintre genuin şi programatic. Între. Proza ei „existenţialistă“ rămîne la egală distanţă faţă de maximalismul esopic al romanului politic, parabolic, eticist şi faţă de minimalismul ironico-parodic şi autoreferenţial, propriu „cotidianismului“ optzecist. Interesată de textura microistoriilor individuale, a existenţelor comune, scriitoarea surprinde la tot pasul negativul fotografic al istoriei mari. Nevoia de autenticitate se asociază, discret, cu un „crepuscularism“ retro, tonul grav, de fundal, dublează tonul colocvial, faptul cel mai anodin trimite, implicit, la o problematică majoră a fiinţei, acuitatea înregistrării limbajelor joase, a oralităţilor plebee, populare, e dublată de un estetism al frazării poliritmice, apt să surprindă, pe o gamă largă de registre stilistice, nu numai „fluxul interior“ al gîndirii şi al vorbirii personajelor, ci şi atmosfera lor sufletească, într-o arhitectură de plinuri şi goluri, de spusuri şi nonspusuri, de rupturi şi reveniri obsedante.

 

În Dialog şi Întîlnirea, din volumul Vară-primăvară, autoarea va experimenta puneri în pagină de tip poematic, suprapuse peste compoziţii de tip dramaturgic. Niciodată însă tehnicile narative nu sînt folosite „în sine“. Ele sînt acordate întotdeauna în vederea captării cît mai fidele a umanului generic. Niciodată personajele nu apar ca nişte fantoşe, ca nişte „fiinţe de hîrtie“, ci ca oameni „vii“, în carne, oase şi nervi. Impersonalizarea e desăvîrşită, subiectivitatea auctorială, dizolvată în subiectivităţile personajelor, eroii sînt introduşi în scenă şi lăsaţi să evolueze liber, după propria lor logică existenţială. Ceea ce în proza optzecistă are un caracter autoreferenţial şi demonstrativ apare aici ca o radicalizare a mimesis-ului clasic (naraţiuni la persoana a doua, indicaţii regizorale, montaj caleidoscopic, perspectivă tip camera eye). Să comparăm, de pildă, oralitatea „plebee“ a personajelor sale, de o naturaleţe dezarmantă, cu ingineria textuală a junilor prozatori postmoderni din epocă, transcriptori şi operatori ai limbajelor străzii; ceea ce, într-o parte, lasă senzaţia de experienţă nemijlocită, de „proză directă“, în cealaltă, seamănă a exerciţiu socio-antropologic. „Microrealismul“ cotidian, proza întîmplărilor mărunte şi a banalităţii dizolvante sînt proiectate pe pînza Istoriei, iar condiţia feminină e, la rîndul ei, transgresată în permanenţă, departe de orice „feminism al diferenţei“.

 

Însăşi proza scurtă, nonepică, se dezvoltă pe structura absentă – sau latentă – a romanului şi a epicului. Şi, din acest motiv, a vorbi de „proză a feminităţii“ sau a „cotidianului“, în legătură cu scrierile acestei autoare, înseamnă a reduce impardonabil anvergura general-umană a viziunii şi a problematicii sale la cîteva elemente de recuzită. Critica a remarcat de la bun început diferenţa, marcată sub toate aspectele, faţă de tonul minor al literaturii „feminine“. Chiar dacă alimentată de vitalitatea plebee a periferiei (provincia Letiţiei Branea, „Bucureştiul mahalelelor“ al Vicăi, cartierele-dormitor ale Capitalei), proza Gabrielei Adameşteanu este un drum spre Centru – un Centru absent, iluzoriu. În plus, pentru foarte puţini prozatori români postbelici, personajul înseamnă atît de mult (adică totul) într-o epocă tentată să-l devalorizeze. Ca temă de investigaţie, criza limbajului este, apoi, ca şi inexistentă pentru Gabriela Adameşteanu; în schimb, criza comunicării interumane constituie o problemă centrală. Ludicul, parodicul, artificiul nu fac parte din recuzita literaturii esenţialmente umaniste a prozatoarei (chiar şi „arhitextul“ homeric din Întîlnirea are o miză marcat existenţială).

 

Pe lîngă tema lipsei de comunicare (în cuplu, între colegii de serviciu, între generaţii, între expatriaţi şi cei rămaşi în ţară, între categorii sociale şi profesionale diferite ş.a.m.d.), proza Gabrielei Adameşteanu e străbătută de tema degradării continue a existenţei: o degradare morală, dar şi o degradare profesională (rutina, ratarea), fizică (boala, îmbătrînirea) sau psihică (alienarea, senilitatea), o degradare a istoriei, a cotidianului, a relaţiilor interumane. Obsesia dialogului – adeseori imposibil – cu alteritatea se suprapune peste aceea a alterării fiinţei şi a timpului. Atitudinea dominantă pare a fi, totuşi, rezistenţa la degradare a personajelor, încăpăţînarea lor de a rezista în pofida a orice. În Drumul egal... , eroina, foarte tînără, resimte brutal provizoratul propriei existenţe; iniţierea în dragoste e însoţită de experienţa morţii celor apropiaţi. În Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, personajele, aflate în jurul vîrstei „critice“, sînt ameninţate de eşec sau de rutină şi încearcă, nevrotic, să se sustragă acestora. În Dimineaţă pierdută şi, pe alocuri, în Vară-primăvară domină îmbătrînirea, alienarea, alterarea ireversibilă a vieţii, iar personajele su-pravieţuitoare sînt nişte „ruine“ ale lumii vechi, în curs de dispariţie.

 

Nimeni în literatura română, cu excepţia lui G. Călinescu, nu a fost într-o asemenea măsură un prozator al bătrîneţii şi al îmbătrînirii. Numai că proza călinesciană stă sub semnul artificiului, al grotescului histrionic, al simulacrului culturalist, în vreme ce proza Gabrielei Adameşteanu are un caracter organic, implicat în datele imediate ale realului. Ea evită fără emfază, cu o maximă naturaleţe, clişeele romanului politic şi ale prozei „de întreprindere“, nesfîrşitele, încîlcitele şi grandilocvent îmbîcsitele dezbateri etice despre libertate şi necesitate, deschizîndu-se către micile drame individuale. Cotidianul comunist şi cel precomunist (care supravieţuieşte încă sub vopseaua, placajele şi azbestul celui dintîi) sînt filmate fidel, de aproape, ca şi interioritatea personajelor. Fără false pudori, dar şi fără stridenţe inutile, cu o discreţie impersonală a privirii. Capacitatea de a controla simultan, pînă în cele mai fine detalii, ansamblul naraţiunii şi „particulele elementare“ ale acesteia, de a da viaţă unui univers uman complex (compus inclusiv din goluri, tăceri, sugestii), de a decupa elementul semnificativ şi de a-l integra unui ansamblu organic este apanajul unei prozatoare care a asimilat lecţia lui Proust şi Joyce, dar şi a prozei central-europene mai recente. Amprenta made by Gabriela Adameşteanu e imediat recognoscibilă, fără ca textul să alunece în stereotipie sau manieră. Remarcabilă e, cu deosebire, înregistrarea modurilor în care viaţa (cu determinismele ei familiale, politice, erotice, profesionale, fiziologice ş.a.m.d) modifică oamenii şi, într-un fel sau altul, îi deformează.

 

Există cîteva puncte vizibile de contact între lumea „autoficţiunii“ mascate din Drumul egal… şi aceea a prozei „obiective“ din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă. Bunăoară, în singura secvenţă la persoana întîi din a doua carte, inginerul Cristian Pătraşcu face – ascultîndu-l pe ratatul său coleg de serviciu, Cosmovici – o trimitere fugară la un fost coleg de facultate: nimeni altul decît Petru Arcan, „modelul“ ideal şi viitorul soţ al Letiţiei Branea. [...] Nu prea s-a observat că romanul Gabrielei Adameşteanu constituie (şi) o replică la Cronica de familie, o replică nostalgică, implicit polemică, marcată de o „anxietate a influenţei“ (în termenii lui Harold Bloom). Cartea va crea, ulterior, „anxietăţi“ similare; Sala de aşteptare a lui Bedros Horasangian, Săpunul lui Leopold Bloom de Nora Iuga şi altele încă fac parte din aceeaşi familie ficţională.

 

Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă cuprinde doar trei proze, lucrate cu un fir subţire şi rezistent. Neliniştea, o „piesă de cameră“ de factură ceva mai lirică, are un caracter autonom în raport cu celelalte două, extrase dintr-un (supra)text comun. Ca şi Dialog sau Testul din Vară-primăvară, ca şi mai tîrzia Gară de Est, textul surprinde partea de umbră a vieţii de cuplu, minată de iritări zilnice şi de oboseala obişnuinţei. „Rutina erotică“ a soţilor Marta şi Dinu dublează „rutina profesională“ din precedentele nuvele (O plimbare scurtă după orele de serviciu şi Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă), dezvăluind, în final, spaima iraţională de gol, de moarte şi de nebunie a fiinţei fragile, trezite din somn, în panică, şi repliate, securizant, spre minunea (inaparentă pînă atunci) a banalităţii conjugale. Pentru ca viaţa să devină suportabilă, e nevoie de doi – aceasta ar putea fi morala fabulei. E de remarcat alunecarea lentă, dar ireversibilă, a finalurilor de carte, de la happy-endul ambiguu din primul roman spre unhappy-endul din Întîlnirea, trecînd prin fazele intermediare: revenirea în panică la suprafaţa cenuşie a vieţii de familie în Neliniştea, disperata amînare a morţii prin „statul de vorbă“ în spital cu nepotul Gelu în Dimineaţă pierdută… Pe această linie, sînt de urmărit şi finalurile celor trei versiuni ale Întîlnirii. [...] Deşi primite foarte favorabil de critica literară a momentului, primele două cărţi nu au reuşit să o transforme pe Gabriela Adameşteanu dintr-o promisiune remarcabilă într-o certitudine canonică. Poate şi pentru că au părut pe atunci încă prea legate de tipologia „prozei psihologizante“ interbelice, proză a „intimităţii“, fără o osatură narativă suficient de închegată. O schimbare decisivă în plan creativ, cu efecte în planul imaginii autoarei, va avea loc abia odată cu publicarea Dimineţii pierdute, cartea care – după expresia lui Mircea Zaciu – a făcut-o pe autoare să treacă, definitiv, pe raftul întîi al literaturii române şi în care Monica Lovinescu vedea cel mai valoros roman românesc postbelic, alături de Moromeţii.

 

În fapt, prin Dimineaţă pierdută, Gabriela Adameşteanu va deveni, pentru literatura noastră din ultimele decenii, ceea ce a însemnat Hortensia Papadat-Bengescu între cele două războaie mondiale: excepţia fericită de la minoratul „literaturii feminine“. Un autor important, nu doar o „autoare“. Cu o achiziţie majoră în plus: dimensiunea moral-istorică şi politică, văzută drept un apanaj al literaturii bărbaţilor. Cronică a îmbătrînirii unui timp şi a degradării unei lumi, roman al pierderii legăturii cu trecutul (mai exact, cu memoria lui vie, conservată de tradiţia familială), apărut pe fundalul traumatic al demolărilor ceauşiste [...], Dimineaţă pierdută oferă o imagine memorabilă a „României pierdute“, în răspăr cu viziunea oficială, filtrînd proustianismul printr-o polifonie joyceană, absorbind tentacular marea istorie în micile istorii ale unor bătrîne bucureştene, alternînd stilul scriptic, înalt, cu oralitatea debordantă şi rafinamentul lumii bune de altădată cu spectacolul mentalităţii plebee, de mahala. Pentru un scriitor relativ puţin prolific, laborios şi perfecţionist, consacrarea printr-o capodoperă [...] a constituit însă un moment de răspîntie, de regîndire a creaţiei viitoare. Ce, cum să faci pentru a nu rămîne captivul imaginii de „autor al unei singure capodopere“, aceasta-i întrebarea…