OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai mult decît o meditaţie asupra „vocaţiei politice“ a poporului lui Israel, cartea lui Alberto Castaldini se constituie în propriul răspuns la supravieţuirea în Răspîndire a evreilor. „În ciuda lipsei de relevanţă a graniţelor geopolitice, societatea evreiască a creat premisele pentru naşterea unui stat ideal, o Respublica Iudaeorum.“ Este punctul de pornire al unei „vocaţii“ existente la toate popoarele, pe care însă acest popor a fost împiedicat, timp de 2.000 de ani, s-o împlinească. Cum de nu s-a pierdut, totuşi, în diaspora? Realitatea este că o comunitate evreiască nu poate exista decît condiţionată de cîteva instituţii specifice: heder – şcoală elementară în care se predă ebraica şi se pun bazele cunoaşterii scrierilor sacre: Tora, Talmud; mikva – baie rituală, folosită conform regulilor de igienă prescrise în Biblie, de mare utilitate în vechime; sinagoga – centrul spiritual al vieţii comunitare; cimitirul evreiesc. Organizarea comunitară nu face decît să respecte normele prescrise de religia mozaică – un cod de legi care monitorizează viaţa evreului din leagăn pînă în mormînt. Dar mecanismul nu vizează forma statală, iar idealitatea ţine doar de prezenţa permanentă, în viaţa de zi cu zi, a Divinităţii. Relaţia om-Dumnezeu este filială şi, în acelaşi timp, de ordin monarhic: „Tatăl nostru, Regele nostru“ este adresarea curentă, care pune sub semnul întrebării noţiunea de republică. Comunitatea nu are un cadru constituţional.

 

O temă de mare importanţă, deschisă de autor, este adaptarea la mediu, care duce la ceea ce Castaldini numeşte „identitate complexă“. Mediul şi-a pus atît de puternic amprenta asupra existenţei evreieşti colective, încît nu se poate vorbi de comunitate nici chiar înainte de emancipare, fără a o lega imediat de ambianţa care îşi pune amprenta asupra gîndirii, comportamentului, comunicării. Dubla identitate a devenit, în timp, modul de manifestare specific tuturor evreilor din Răspîndire. Chiar limbile, azi ieşite sau aproape ieşite din circulaţie, ale exilului – idiş, ladino, iudeo-araba, iudeo-provensala – o atestă. În cazul unor personalităţi de origine evreiască, se poate vorbi, e drept, de un complex identitar. Plecînd de la o aserţiune a lui Isaiah Berlin, Castaldini numeşte acest complex identitar proces de substituire, exemplificîndu-l prin atitudinile lui Disraeli şi Marx, care, respingîndu-şi evreitatea, îşi „inventează“ alte „familii“ (apartenenţe): aristocraţia, în primul caz; proletariatul, în cel de-al doilea. O remarcă judicioasă: ambele opţiuni ţin de ideologie. Dar asemenea reacţii nu pot fi generalizate. În cazul personalităţilor evreieşti în Răspîndire, emanciparea, apoi marile seisme sociale ale secolului al XX-lea (Holocaustul, totalitarismul) au generat o mare diversitate de reacţii: de la sionism la ură de sine.

 

O observaţie de mare adevăr despre forţa supravieţuirii este legătura familie-istorie-memorie-comunitate. Memoria individuală şi colectivă este transmisă prin familie şi comunitate din generaţie în generaţie. Istoria nu e literă moartă, ea este substanţa majorităţii sărbătorilor evreieşti – retrăiri, din generaţie în generaţie, ale marilor evenimente din istoria naţională. O paranteză despre memoria recentă: „amintirea transfigurată“, de trecerea timpului, a exterminării evreilor europeni. „Transfigurarea“ şi-ar spune cuvîntul dacă istoria Holocaustului s-ar baza numai pe mărturii ale supravieţuitorilor, nu atunci cînd există o plajă vastă de exegeze, bazate pe documente, indiferent de ceea ce a rămas în memoria individuală. Numai cei care „nu vor să vadă“ sau „nu vor să asculte“, cum bine remarcă autorul, folosesc „schimbarea percepţiei“ asupra faptelor, ca pretext pentru propriile răstălmăciri.

 

 

Există în carte o viziune romantică asupra „peregrinării“, văzută ca o continuă căutare a „Puterii Divine“, a „Milei Divine“ şi ca reafirmare a propriului rol între naţiuni. Dar nu exilul a menţinut vie căutarea Divinului – esenţa oricărei filozofii care pleacă de la religie, deci şi a iudaismului –, ci flexibilitatea gîndirii, capacitatea iudaismului de a fi mereu „la zi“, absorbind şi prelucrînd în retortele proprii ceea ce pluteşte în aerul unei epoci sau alta. Comentatorii textelor iudaice sacre au înţeles că acceptarea lucrurilor gata mestecate duce la osificare, că doar neliniştea generează creativitate. Cu cine vorbeşte omul rămas singur? Cu Dumnezeu. Vorbeşte mereu altfel, în funcţie de schimbările sociale, de trecerea timpului, de problemele-provocările cărora trebuie să le facă faţă. Dumnezeu – reazem sufletesc. Este ceea ce metaforizează Ben Zacai: „Acolo unde ajunge poporul lui Israel, Dumnezeu îl urmează“. Dar omul are nevoie de o raţiune de a exista, mai ales atunci cînd totul în jur pare/este potrivnic sau umilitor. În această situaţie, îşi creează/recreează misiunea. O observaţie foarte adîncă a lui Castaldini, în acest sens: istoria poporului evreu este şi a întregii umanităţi.

 

 

Să fie viabilă ideea împărtăşită de autor că, în iudaism, geografia spirituală prevalează asupra celei materiale? Lucrurile sînt mult mai complicate, chiar dacă, în sprijinul afirmaţiei de mai sus, este citată opinia unui evreu italian, Stefano Levi Della Tore: „Ca evreu, poţi trăi la fel de bine în Israel sau în Diaspora“. Nu doar „ca evreu“ o poţi face: dovadă – migraţia colectivităţilor umane de diverse etnii, confesiuni, în căutare de condiţii mai bune de viaţă. Dar asta iese din sfera dezbaterii de ordin filozofic propuse de eseist. În cele două exiluri pe care a fost silit să le traverseze, poporul evreu a căutat şi a găsit o modalitate de a nu se pierde – cum s-a întîmplat cu atîtea popoare antice –, printr-o existenţă spirituală/interioară puternică. De unde sentimentul popoarelor în mijlocul cărora s-au aflat, că, la evrei, „graniţele spirituale sînt mai definite decît cele geografice“. Dar tocmai frustrarea de o geografie materială este axul care a susţinut „geografia spirituală“. Referirile biblice frecvente la Ţara Sfîntă, comemorarea zilei în care a fost distrus, în anul 70 e.n., Templul din Ierusalim, urarea făcută de Anul Nou iudaic: „La anul, la Ierusalim!“ sînt doar cîteva exemple. Chiar aserţiunea autorului despre „precaritatea prezenţei şevreieşti – n.m.ţ într-un anumit spaţiu“ nu face decît să confirme, indirect, amintirea statală originară, cu respectivele conotaţii afectiv-religioase, în conştiinţa colectivă a exilului. Sentimentul „precarităţii“ avea să fie adîncit de persecuţiile îndurate în Evul Mediu european. Castaldini relaţionează, de altfel, rasismul legislaţiei naziste de la Nürnberg cu Sentencio Estatuto – „Statutul purităţii sîngelui“, promulgat în 1449, la Toledo, vizînd situaţia maranilor convertiţi la creştinism.

 

Autorul face două observaţii cu trimitere la modul iudaic de viaţă înainte de emancipare: „credinţa şi cultura ascunse privirii neevreilor“ şi familia – „loc al memoriei“. În Evul Mediu exista ghetoul. Zidurile nu fuseseră ridicate de evrei, ci de autorităţile statelor medievale pe teritoriul cărora se stabilise populaţie evreiască, aşa că nu se poate pune semnul egalităţii între ghetou şi comunitate. Ghetoul nu a creat „marginalizare“, ci izolare. Nu a fost consecinţa „unei organizări sociale foarte precise“, ci doar un mijloc de monitorizare permanentă din partea statului medieval, care urmărea să aibă oricînd la îndemînă o colectivitate-paria care să-i servească feluritelor manipulări. Zidurile au creat misterul, mitul, preconcepţia, folosite de politicieni ca diversiune, nu o dată sîngeroasă, în situaţii de criză. Familia devenea – ca şi „geografia spirituală“ – mijloc de rezistenţă în faţa societăţii ostile; ea nu însemna „închidere“, ci instrument de supravieţuire.

 

 

Foarte pertinentă observaţia privind directa proporţionalitate între sentimentul identităţii naţionale şi supravieţuirea prin cult, cultură iudaică şi jurisdicţie (Halaha).

 

 

Dacă pînă la renaşterea Statului Israel modern meditaţia eseistului a fost focalizată asupra diferitelor înfăţişări ale supravieţuirii, privirea de ansamblu, din unghi filozofic, asupra Statului Israel îl conduce la cîteva remarci demne de interes. Prima priveşte legătura intrinsecă între popor şi Lege. Ceea ce înseamnă că instituţiile comunitare, care au asigurat supravieţuirea în condiţiile Răspîndirii, capătă o importanţă secundară. Limba de predare în şcoli, ebraica modernă, face ca învăţămîntul general obligatoriu să înlocuiască heder-ul. Întreaga viaţă a israelianului, indiferent dacă este sau nu practicant religios, se desfăşoară după calendarul evreiesc: sărbătorile, marile ecuaţii ale vieţii individuale – naştere, nuntă, moarte. A doua constatare se referă la metamorfozele colectivităţii israeliene, de la spiritul idealist al haluţim-ilor, fondatorii Israelului modern, la pragmatismul cetăţeanului israelian nediferenţiat de al oricăruia din statele democratice ale lumii. A treia – la diversitatea provenienţei populaţiei israeliene (ţările de origine care îşi pun, într-o anume măsură, amprenta asupra stilului de viaţă, mai ales la prima generaţie), importanţa celor două rituri – aşkenaz şi sefard –, „conflictualitatea“ între reprezentanţii diverselor orientări religioase de toate nuanţele, de la ultraortodocşi la liber-cugetători. Israelul văzut ca „şantier în plină evoluţie“, confruntarea cu terorismul, rolul Israelului în „concertul naţiunilor civilizate“ – iată argumente în favoarea „vocaţiei politice“ pe care poporul evreu a fost împiedicat să şi-o manifeste în Răspîndire. „În contrast evident cu celelalte naţiuni, evreii nu au făcut istoria ş…ţ, păstrîndu-şi un fel de identitate bună a cărei monotonie a fost întreruptă de la fel de monotona cronică a persecuţiilor şi pogromurilor“ – scria Hannah Arendt în 1948, anul în care evreii ieşeau din supravieţuire într-o nouă existenţă socială.