OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paris-Brest de Tanguy Viel este relatarea unei salvări prin scris, într-un text mai personal decît cărţile anterioare, mai puţin pudic în raport cu experienţa proprie, mai angajat în realitatea noastră. Paris-Brest este romanul care pune faţă în faţă două lumi, proletariatul şi mica burghezie, reprezentată de două personaje: mama lui Louis, naratorul, şi fiul, Kermeur, între care tînărul scriitor arbitrează, găsind, pentru fiecare, circumstanţe atenuante şi motive de acuzaţie.

 

Paris-Brest este, probabil, cartea pe care o aşteptam de la Tanguy Viel . Un roman care să aibă fraza plină de virtuozitate din L’Absolue perfection du crime (Absoluta perfecţiune a crimei) şi limpezimea narativă din Cinéma (Cinema), primele romane ale lui Tanguy Viel. Însă acum e vorba de ceva în plus, cum ar fi, să zicem, cei cincizeci de metri care despart un acrobat pe sîrmă de pămînt, destul ca să transforme arta lui într-o încercare vitală. Aici măsurătoarea nu se face în metri, ci în kilometri: cei care unesc/despart printr-o cratimă Parisul de Brest şi literatura de un material pe care îl ghiceşti biografic. În carte, aceşti kilometri se parcurg de două ori, între cele două drumuri se întind ani de despărţire, pe care o întorsătură de frază îi rezumă cît ai întoarce pagina. Drumul de la Brest pînă la Paris reprezintă fuga naratorului ce ţine o valiză plină cu teancuri de bancnote, o sută de mii de euro furaţi, nu vom spune cum. Personajul se întoarce cîţiva ani mai tîrziu, purtînd în valiză un teanc de foi ce formează manuscrisul unui roman familial, pe care nu se poate abţine să nu-l aducă cu el, în vacanţa de Crăciun, la ai săi: „Ca şi cînd trăiserăm întotdeauna aici, în această casă, cu fratele şi cu mama mea clipind în faţa bradului cu instalaţie electrică, cu zăpada depusă la ferestre, alături de mama mea, atît de ciudat de drăguţă, şi de tata, atît de pasiv cît era ziua (cea sfîntă) de lungă“.

 

Totul, în această poveste de familie, presupune o relaţie cauză-efect, pe care cititorul o descoperă cu încîntare în frazele lui Tanguy Viel, fraze ce se desfăşoară allegro, dar şi în scenele descrise impecabil şi precis.

 

Restaurantul Cercle Marin este un fel de restaurant pentru familiile de marinari care sînt „convinse că reprezintă şi continuă să ducă mai departe o anume Franţă veche şi regalistă şi parcă tulburată încă de Afacerea Dreyfus“, un restaurant în care naratorul, adolescent, ia masa cu bunica lui. Bătrîna doamnă va întîlni aici un bărbat mai bătrîn decît ea: un bogat cu aere de amiral, care vrea să se căsătorească cu ea şi să-i lase moştenire 18 milioane de euro. Va spune da, desigur, şi va moşteni repede un apartament de 160 de metri pătraţi, cu vedere la rada din Brest. Nepotul ei se va instala în apartamentul de la etajul de jos, făcînd pentru bunica lui oficiul de portar. Nu prea avea de ales între aşa ceva şi varianta de a se duce să stea cu părinţii, care se ascunseseră undeva lîngă oraşul Palavas-les-Flots din momentul în care tatăl lui, vicepreşedintele Stadionului din Brest, fusese acuzat de o deturnare de fonduri. Cele 14 milioane care dispăruseră din seiful clubului de fotbal l-au făcut să apară pe prima pagină a ziarului local, i-au adus insulte şi ruşinea întipărită în minte. Tanguy Viel prezintă portretele părinţilor lui à la Thomas Bernhard. Este aspru, viu, uneori amuzant, dar de un umor acid şi negru. Mai este şi Kermeur, fiul menajerei bunicii, alter ego al naratorului, umbra lui inversă, reflexul propriei lui conştiinţe. Kermeur determină o serie de evenimente: îl îndeamnă pe narator să scape din strînsoarea familiei, impusă de o mamă manipulatoare. Este singurul pe care mama nu reuşeşte să-l manipuleze: „… ai fi zis că fiecare frază pronunţată de ea, abia ce-i părăsea buzele, urma o cădere liberă, strivindu-se pe jos. Atunci el, la rîndul lui, nu ştiu cum, dar plin de indiferenţă, ai fi zis că se apleca liniştit şi culegea frazele care zăceau pe jos, răspunzîndu-le“.