OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Una dintre calitatile lui Mircea Nedelciu a fost generozitatea. Poate ca nu se cuvine sa vorbim despre asa ceva, deoarece aduce a lauda. Insa nu dauneaza nimanui, mai ales ca generozitatea este o calitate pe cale de disparitie intr-o lume cuprinsa de mercantilitati, cu indivizi care vineaza „pozitii in elita“ prin orice mijloace. In cazul scriitorilor adevarati, problema generozitatii tine de structura profesiei. E un truism ca scriitorii „daruiesc“ atunci cind scot carti. A pune sub lumina aceasta frumoasa trasatura de caracter nu-i o lauda, nici o inutilitate gratioasa. Traim o vreme in care scriitorul poate fi si o prezenta publica, iar gesturile sale, reactiile in planul faptelor imediate, nu in scris, nici in discursuri politice pe la televiziuni, pot construi un exemplu de care ceilalti sa tina cont. La urma urmelor, de ce-ar fi model de viata un fotbalist agramat sau o fotomodela spiritual nuda, si nu un om care stie cite ceva despre adevarurile vietii?

Beneficiar al generozitatii lui Mircea Nedelciu, pot sa afirm ca s-a purtat fata de mine cu atentia unui frate mai mare, desi nu i-am fost apropiat. L-am intilnit la „Junimea“, unde – prezentat de Costi Stan – o dadusem in bara cu proze „fantastice“. Fireste ca mi-am atras fulgerele celor prezenti, unele strict... gramaticale, cum au fost cele ale lui I.B. Lefter, altele de-a dreptul vindicative (!), cum le retin, peste ani, pe-ale lui Cristian Teodorescu. Cu diplomatia-i caracteristica, profesorul Crohmalniceanu mi-a pus pe masa, ca un doctor la disectie, partile bune si rele rezidente in textele citite. Iar Mircea, cu amabilitatea fratelui, m-a ocolit prin citiva autori francezi de sociologie literara, o forma subtila de a-mi spune ca si altii bat cimpii ca mine. Alta data i-am dat un text pentru o antologie proiectata de nu stiu cine la Cartea Romaneasca. Vazind insa ca „ideea“ antologatorului coteste spre un festivism de 23 august, Mircea mi-a returnat proza (nu fara doua corecturi), zicindu-mi ca este prea lunga!

Precizez: n-am fost unul dintre obisnuitii cercului „Junimea“, nici prieten apropiat cu Mircea. Ani de zile, izolat in cochilia mea electrica, la fel ca un erou cehovian, mi-am uzat elanurile si idealurile intr-un mod de viata aproape burghez, as putea zice, daca mi-ar sta in obisnuinta renta, dobinda si venitul din actiuni la vreo societate comerciala. Cind Mircea a fost operat in Franta, eu scriam eseuri despre blues si rock intr-o revista de profil. Iar cind eu, la rindu-mi, lovit de blesteme, am cazut sub bisturiul istet al unui chirurg care seamana la figura si barba cu poetul Constantin Abaluta, Mircea punea pe roate Euromedia. Si boala lui a revenit cind eu tocmai imi vazusem editate primele doua volume. Nu stiam unde se afla, sa-i pot infatisa isprava. Nu stiam nici adresa locuintei sale. Abia dupa ce Magistrul din Cajvana, la un tirg bookarest, mi-a dat coordonatele, m-am decis – telefonindu-i in prealabil – sa urc la cel pe care il consider si azi fratele cel mare. Am folosit de trei ori sintagma cu fratele, dar nu fac trimitere la Orwell, nici la „fraternitatea“ lui Malraux. Vorbesc aci de-un sentiment simplu, firesc, de oameni nascuti intr-un sat. Iar cine a copilarit ca noi cunoaste nuanta.

Am repetat vizitele cam de doua ori pe an. Ultima a fost dupa Pastele lui ’99. Ii duceam vestea ca romanul meu Lia Mora fusese acceptat la Editura Nemira, unde el, cu generozitate dezinteresata, il recomandase. Vroiam sa-i explic si de ce nu pot sa scriu cartea planuita in Colectia „Drama-Document“. Dar n-am fost in stare. Nu-l mai vazusem din toamna, iar infatisarea sa m-a tulburat profund. N-am reusit sa ma prefac. Si-a dat seama de starea mea si, tot el, cu altfel de generozitate de data asta, a indreptat discutia spre subiecte fara legatura cu ceea ce ne afecta pe amindoi: boala lui.
Folosesc verbul „a afecta“ in sens medical. Mircea era, evident, afectat numai fizic de boala. Eu... Ce-as putea spune ca sa nu cad in patetism? Orice marturisire mi se pare putin cabotina. Repet, nu i-am fost prieten apropiat lui Mircea. Dar generozitatea sa m-a marcat, omeneste. Si mi-a fost dat sa beneficiez de ea chiar dupa ce el s-a mutat in lumea de dincolo. Unde, desigur, va fi pus pe roate vreo Paradisomedie, un Top subteran de carte sau alte initiative ce vor fi dat peste cap ordinea stabilita printre scriitorii ajunsi acolo inaintea lui!...

Nu vreau sa continui in aceasta nota, asemanatoare celor mai savuroase pagini semnate Mircea Nedelciu. Nici sa incerc vreo analiza la obiect. Vreau sa schitez doar citeva idei colaterale.
Prima vizeaza aspectul „generationist“, sa zic asa. Se cunosc/folosesc termenii „optzecist“, „textualist“ sau „postmodern“. Prozele lui Nedelciu sint un perfect material de studiu pentru specialisti. Dar mai exista un termen ce poate fi asociat acestor proze. Este acela de punk, imprumutat din punk-rock. La vremea cind Nedelciu, Stan, Cosovei, Cartarescu si ceilalti editau primele volume, se spunea despre ei ca ar apartine „generatiei in blugi“. Daca nu ma insel, asta o „proclamau“ cei din jurul lui Adrian Paunescu, vrind sa confiste miscarea innoitoare pentru scopuri ce nu le mai pomenesc. Figura le reusise inainte cu un deceniu, cind miscarea rock-folk romaneasca fusese transformata in „ceaceacul Flacara“.

La insistentele chemari tip „te salut generatie in blugi“, Traian T. Cosovei, cred, a raspuns cu „generatia in catifea reiata“, purtind si un costum adecvat. „Catifeaua reiata“ era un alt termen generic pentru miscarea punk din Occident, ce adoptase acest material ca reactie de delimitare fata de mentalitatea si blugii rockerilor mai virstnici. Dar n-a fost o textila gen uniforma obligatorie. Multi dintre punkeri purtau sacouri de stofa si blugi sau – oroare pentru „adevaratii rockeri“ – costume! Azi, desigur, punkerii au ramas in mentalul colectiv ca tipi cu parul creasta, cu vopseli stridente si capse in urechi si nas. Total fals. Aceste abtibilduri s-au impus ulterior, cind punkul devenise o moda si, abandonat de cei care stirnisera valul, incapuse in gheara show-biz-ului. Accesoriul vestimentar ce defineste mai bine „generatia“ punk e geaca de „scai“, o imitatie de piele, o „foaie de ceapa“, ieftina, pentru ca purtatorul nu avea bani sa-si cumpere una de piele autentica. (Si cum sa aiba, cind traia, ca Mircea Nedelciu, la periferia sau in subsolul societatii?) iar Mircea, ca si altii – vezi fotografia de la Buzau in Generatia ’80 in proza scurta (Editura Paralela 45, 1998) – purta geaca de „foaie de ceapa“ (apud Gh. Craciun) pe vremea cind asta era considerata o sfidare la adresa orinduirii socialiste.

Hainele pot configura o estetica, iar un eseist mai documentat decit mine are material pentru o carte. Desigur, nu hainele incadreaza textele in curentul punk. Intr-un interviu, Mircea Nedelciu se declara un 68-ist. Dar el debuteaza in 1977, in toiul furiei punk ce-a rasturnat multe in Occident. Rascolirea era atit de ampla incit se scria contra ei pina si in ziarul Scinteia! Atmosfera timpului, se intelege, depasea granitele, oricit se impotrivea „partidul“. Textele lui Nedelciu, poate mai mult decit ale altora, surprindeau schimbarea din aer. Ba chiar lansau o noua estetica, una a realului in priza directa, a eficientei imediate (money, show, go – este deviza generatiei punk), a preciziei, a stilului ingineresc – faimoasa inginerie textuala –, a umorului autentic si (auto)parodiei demistificatoare.
Cartile lui Mircea Nedelciu sint structurate similar cu filmul din 1982, The Great Rock’n’Roll Swindle, regizat de Julian Temple pe un scenariu ce are drept linie melodica cariera fulminanta a grupului Sex Pistols. Cred ca acest film este tot ce-a dat mai bun punkul, si poate nu-i o coincidenta ca de la inceput se face trimitere la (epoca lui) Tristram Shandy. Exista o serie de procedee artistice patentate de Sterne, pe care le gasim si in paginile lui Nedelciu, si in film, si nu citeva la intimplare, ci aproape peste tot programatic asumate.

Text in text la Mircea este film in film la Temple; secventele live din concertele Sex Pistols au drept echivalent in proza celebrele „transmisiuni in direct“; desenele animate din pelicula pot fi minunatele proze rimate de la Mircea; reclamele incluse in film cu produse marca Sex Pistols &comp. imita pasajele autoreferentiale din Zmeura de cimpie sau Tratament fabulatoriu; Cronicile receptarii din SLAST, transpuse in roman sub forma de scrisori catre profesorul Valedulcean (o critica aplicata la societatea consumista; iar anagrama la consumista = comuniSSta!), se vad in film ca texte ale lui Malcolm McLaren despre cum se face o formatie cu care sa iei banii burta-verzimii; jocul de-a scriitura, care se constituie in scriitura de sine statatoare la Mircea (si la multi din seria inaugurata de el), il gasim in film ca joc de-a star-sistemul parodiat si subminat de sex-pistolari. Si finalul filmului, luat in priza directa din viata reala – cu Sid si prietena sa striviti de acelasi sistem –, il intilnim in chiar destinul lui Mircea, care este devorat de scriitura (Sorin Preda a sesizat analogia tulburatoare dintre o proza a lui Mircea si tragedia ultimilor sai ani). Cit despre compozitia in echipa – gen de creatie frecvent in rock –, sa nu uitam Femeia in rosu, roman la sase miini, succes de tip multimedia.

Am scris multimedia? Nu intimplator! Cred ca textele lui Nedelciu pot circula foarte bine sub forma multimedia, in cyberspace, ca si pe un CD-ROM. Poate chiar si figureaza intr-un site web, eu nu am acces la Net, sa verific. Si poate ca se va gasi un artist care sa puna opera lui Mircea sub forma de flash-movie, gif animat si sound, totul intr-un HTML pe care paginile de carte deja il contin. Johnny Manolescu ar putea scrie mai multe pe aceasta tema. Provocarea este evidenta. Viitorul, prefigurat de unii ca super-tehnicism fara substanta, va sti sa umanizeze cyberspatiul fara sa treaca in SF, preluind materia unor carti ca ale lui Nedelciu.

Schita de mai sus, interdisciplinara, sa zic asa, mi se pare o clasica dovada ca – alt truism – opera nu se limiteaza la pagina scrisa. Iar opera lui Mircea Nedelciu, legata de contextul contemporan prin multiple fire de forta majora, are insertate link-uri catre un viitor pe care l-a prefigurat fara sa aiba aerul ca o face. Si nu-i fara folos a le expune vederii, chiar si prin apa clara a unui monitor color (complet color, nu partial, cum erau in anii ’80 transmisiunile teleceausiste).
In fine, ar mai fi de discutat „descendenta“ lui Mircea Nedelciu. E prematur a vorbi de asa ceva? Cred ca nu, cita vreme citiva dintre prozatorii „nouazecisti“ recunosc influenta stilistica a lui Nedelciu. Nu insir nume. Personal, stiu trei-patru foarte dotati scriitori care mi-au marturisit impresia puternica generata de lectura Zmeurei... sau a Amendamentului... De la impresie la influenta distanta nu-i chiar atit de lunga. Nici cit aceea dintre o femeie ascunsa si un barbat casatorit, ce umbla craun ca un inger incalecat si executa o sonata la acordeon la un chef cu femei urite, demn subiect cu titlu neprecizat pentru o carte a pacatelor unei (alte) generatii...