OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In convorbirea sa cu Saul Bellow din 1999, transcrisa in volumul inaintea despartirii, publicat recent de Editura Polirom, Norman Manea aduce in discutie un subiect foarte actual astazi, la noi si in lume – cel al nevoii acute de dezbatere. Tema nu e deloc noua, scriitorul roman o formulase deja intr-un eseu din anii ’80, publicat in Pe contur (Cartea Romaneasca, 1984) si intitulat Cartea, criticul, cititorii. Norman Manea vorbea atunci despre variabilele relatiei arta-public-critica in functie de contextul cultural, delimitat de presa culturala si de cea cotidiana, de televiziuni, dar si de prezenta scriitorului in viata publica, deplingind absenta unor dezbateri reale pe marginea unor carti, a unor interviuri problematizante si chiar a unor traduceri din operele unor importanti scriitori straini.

„Ai spus ca discursul public, neinsotit de dezbatere, devine o corupere a libertatii cuvintului“ ii spune Norman Manea lui Saul Bellow, incercind sa provoace, astfel, o discutie despre riscurile sinceritatii in actualul climat cultural. Bellow prefera, prudent, sa „nu vorbeasca in public despre asta“, convins ca „riscul de a fi rastalmacit sau reinterpretat, de a fi luat drept o persoana fara suflet ori frivola sau drept cineva care are interese personale, dusmanul unuia sau altuia“ este mult prea mare. Desi convorbirea dintre cei doi autori – roman si american – nu limpezeste problema riscurilor sinceritatii, simpla ei formulare constituie un punct de plecare pentru rindurile de fata. Desigur, Norman Manea nu este singurul autor roman preocupat de absenta unui autentic schimb de idei, in care polemica sa se intemeieze pe argumente capabile sa imprime tensiune si altitudine oricarei dezbateri. A facut-o, recent, si H.-R. Patapievici in Despre idei si blocaje, au facut-o, rind pe rind, si alti autori, de aici sau de aiurea.

Cu toate acestea, desi, teoretic, sintem de acord in ceea ce priveste nevoia de a dezbate in mod real subiecte mai mult sau mai putin „fierbinti“, carti, idei, autori, evenimente sau „liste canonice“, atunci cind cineva „indrazneste“ sa vorbeasca deschis despre valoarea unei carti sau despre valabilitatea unei idei, riscurile mentionate de Bellow devin inevitabile. Normalitatea dialogului, firescul, franchetea atitudinii sint, inca, valori insuficient asimilate acum, ca si acum douazeci-douazeci si cinci de ani. „Cit despre prezenta scriitorului in viata publica... aceasta nu inseamna repetarea unor deja obosite declaratii metaforizante, ci a asuma, cu adevarat simt civic, inalta raspundere a cuvintului si cind il utilizam in interventii cu mai directa implicare asupra realitatii. Astfel se si justifica (sau se reabiliteaza...) prestigiul scrisului, demnitatea scriitorilor.“ – scria, in 1984, autorul intoarcerii huliganului.

Pledoaria sa de atunci pentru „imperativul valorii, deci al spiritului critic, fara de care viata insasi esueaza in staticul degenerativ al apatiei“ este, astazi, la fel de valabila ca in 1984 si, la fel ca in 1984, desi din cu totul alte motive, atitudinea mefienta fata de spiritul critic persista inca. Exercitat asupra operelor si autorilor prezentului, spiritul critic este invariabil suspect, deranjant, fiind adeseori confundat cu reaua-vointa si acuzat de a fi expresia unor obscure interese.
Asa se face ca dialogul cultural este atit de des si atit de grav bruiat. Prea suspiciosi, prea neincrezatori in bunele intentii ale celuilalt, prea egocentrici si, de multe ori, prea lipsiti de generozitate, multi dintre actorii ce evolueaza pe scena culturala par predispusi sa vada in orice gest care nu le confirma asteptarile o conspiratie de culise.

Ce s-a intimplat, oare, cu noi? Cind si de ce am incetat sa fim generosi si autentici? Sau, preluind intrebarile pe care Norman Manea i le adreseaza lui Saul Bellow, „cind s-a petrecut schimbarea? Cind au inceput sa simta oamenii, chiar si scriitorii si intelectualii, ca trebuie sa-si puna lacat la gura?“. Dar este, intr-adevar, vorba despre o schimbare autentica sau fiecare epoca si fiecare societate isi are propriile ei mecanisme de „reglare a sinceritatii“, greu de suportat, iata, chiar si in democratiile cele mai consolidate, de vreme ce un scriitor de talia lui Bellow prefera sa evite un raspuns transant? Mi se pare evident ca raspunsul nu poate fi unul singur. Dar simplul fapt ca astfel de intrebari apar contine, in sine, premisele unei dezbateri, mult mai importante decit formularea unui raspuns. Cugetarea pascaliana, „nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit deja“, isi releva, in astfel de intrebari, intreaga semnificatie.