OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vasile ANDRU
Pasarile cerului
Prefata de Gheorghe Craciun.
Editura Allfa, Colectia „Romanul romanesc contemporan“, Bucuresti, 1999, 192 p., f.p.


Premiul pe care Asociatia Scriitorilor din Bucuresti l-a conferit romanului semnat in 1999 de Vasile Andru, Pasarile cerului, nu poate avea semnificatia unei consacrari. Autorul, asimilat optzecismului mai putin prin virsta si mai degraba prin cautarile si teoretizarile sale subsumabile postmodernismului (desi intotdeauna atipice, profund personale si fidele unei grile cognitive speciale), este binecunoscut si se afla acum la al unsprezecelea titlu de proza. Totodata, nici recompensarea vreunei performante nu pare sa fi motivat decizia juriului. Noul roman al lui Vasile Andru este departe de a propune inovatii, de a provoca prin vreun continut polemic ori de a soca prin tendinte experimentaliste (evidente si neindoielnic mai bine sustinute in cartile sale anterioare). Dimpotriva, aparent traditionalist si realist, accesibil si de o claritate posibila – sa recunoastem – doar la prozatorii versati, la care simplitatea survine dupa indelungi exersari-decantari, Pasarile cerului este, in schimb, romanul unor cristalizari.

Un roman aproape inselator de ambiguu – intr-o acceptiune nu peiorativa, ci strict denotativa si demonstrabila a termenului de ambiguitate –, in masura in care, iubitor de isihasm si orientalistica, de paradoxe si silogisme impacind realitati altminteri incompatibile, sintetizind termeni antitetici sau asezind laolalta, cu seninatate, obiecte ale unor vechi dispute, aporii si certuri (logice si filozofice), Vasile Andru isi face din dualitate si bifocalizare principii poietice. Desi din plin discutabila, aceasta nesmintita dualitate-ambiguitate, fireasca la Vasile Andru si, pina la un punct, o marca individualizanta a autorului, reprezinta o constanta regasita pe toate palierele naratiunii. Ea are rolul de a structura intreaga materie romanesca si apare, exemplificata coerent si consecvent, si la nivel tipologic, prin cele doua personaje/ destine si teze/arhetipuri continuu alternate (Tofana Melidon si Sandu Tariverde).
In acelasi principiu conducator rezida insa – iata un straniu rezultat – si forta, dar si slabiciunea prezentei carti.

Si puterea ei de seductie, dar si un anume caracter fad, devitalizat si lipsit de anvengura al scriiturii, suferinde ea insasi de o moliciune paradoxala. Roman de o nereprimata directete despre crizele constiintei umane sub comunism, despre schizofrenia colectiva de la sine generatoare de cazuistica abundenta si de epic febril, de biografii si istorii personale dintru inceput deviate, din moment ce stau „supt vremi“, Pasarile cerului este totodata – nu se putea sa nu fie – si un roman parabolic. Ambiguitatea si dualitatea constituie, in economia romanului de fata, luxul si blestemul sau. Sursa de katharsis si salvare spirituala, dar si, simultan, de rateuri, platitudini, accente false, patetisme, dialogari neconvingatoare. E greu de spus in ce proportii se amesteca aici aerul voit bizantin, efectul estetic scontat si controlat – avem oare de-a face cu un exercitiu autoimpus de smerenie textuala?... – si cit din lipsa de stralucire a cartii se datoreaza chiar subiectului pe care Vasile Andru si l-a ales inca din 1987 (cind marturiseste, intr-o Introducere in Timpul romanului, ca a scris prima varianta a Pasarilor cerului).
Or, faptul ca nesansa istoriei se perpetueaza subliminal in literatura tinde sa se insinueze ca o evidenta: dupa zece ani de la Revolutie, subiectul inca ingrat al supravietuirii sub comunism tot mai echivaleaza cu o tema pe cit de atragatoare, pe atit de riscanta si de incorsetanta, in care prozatorii romani, romancierii in speta, nu au ajuns sa se miste si sa respire in voie. Sau pe care nu au reusit sa o abordeze, cel putin pina acum, fara a patina si plonja in varii excese si vicieri – de discurs ori ton, aprecieri, confesiuni, parti-pris-uri. Este o tema care nu pare sa fi dat deocamdata vreo partitura cu adevarat bine dozata.

„Accidentul“ negasirii tonului nu l-a ocolit nici pe Vasile Andru, care mixeaza, in Pasarile cerului, doze de sublim si delicatete, discretie si o reala sensibilitate cu accente spiritualiste greu digerabile, cu truisme si reflectii nu chiar atragatoare sau originale. Dar sa ne oprim, succint, asupra citorva etaje ale romanului si demersului autorului.
Din mai vechiul gust pentru experiment al autorului, care glosa cindva pe marginea „energiei presemantice a fiintei“ – captabila in frazari de o percutanta apta sa traduca fluxul vital sau „configuratia ritmica a propriului psihism“ (Gheorghe Craciun) –, Pasarile cerului pastreaza acuitatea si alertetea servind intotdeauna epicul. Pina intr-acolo incit se poate afirma ca romanul este ecranizabil – o asertiune-compliment, de nesustinut decit in cazul putinor opere in proza –, dovada ca el isi mentine, fie si la proba numai imaginara a traducerii in alt limbaj, aerul ireductibil simbolic. Beneficiar direct al acestor calitati este efectul de credibilitate, un ingredient necesar, dar un complement rar al verosimilitatii (asigurate din start, aceasta din urma, prin ancorarea intr-o epoca eufemistic spus recognoscibila). Cu rapiditate nevrotica ni se perinda prin fata ochilor un carusel al identitatilor ciuntite, ruinate, iar in cazul lui Sandu Tariverde – chiar ingropate la propriu sub darimaturile executate „dupa plan“.

Motiv de mitologizare postmortem, atrocele sfirsit al personajului, intimplat o data cu demolarea ultimei case in care acesta mai poposise, la capatul unei biografii asemeni unui etern provizorat, consumate ca un sir de continue caderi, alcoolizari si perindari dintr-o vila dezafectata intr-alta, inunda romanul cu un tragic nici el scutit de caderea in derizoriu: de sub darimaturi, ca niste sfinte moaste, se extrage bratul drept al ratatului doctor in filologie si (cindva) temut critic literar Tariverde. Prin legatura pe care o stabileste in plan simbolic cu un vis trecut al eroului, rau-prevestitor, finalul ofera o decriptare a titlului romanului (oricum amplificat atit de mult prin deturnarea cu morb satanic a sugestiei biblice initiale): „Cind adormeam, zice, cind eram intre veghe si somn, am vazut ca din mina mea dreapta mincau pasari lacome, adica venisera pasari sa manince, dar mincarea se terminase. Si ele atunci au inceput sa-mi manince mina. Dispaream, ma imputinam, si nu simteam nici o durere...“. Sfirsitul sub darimaturi al lui Sandu Tariverde inchide in sine o enigma: a fost vorba de un accident sau de ironica moarte voluntara a unui „clandestin erou al timpului nostru“? Tofana Melidon, cel de-al doilea personaj-arhetip al romanului si o alta „pasare a cerului“, intrupeaza schematic, intr-o esentializare dusa pina la valoarea declarat-exponentiala pentru intreaga natie romana, un soi de schizofrenie sacra. Din aceeasi duala, ambigua substanta ca dostoievskienele Sonia Marmeladova si Grusenka, Tofana exista intr-un „echilibru precar intre viciu si virtute, intre calugarie si hebrefenie“, „intr-o eternitate precara“ dusa la extrema, nedezmintita nici in posibilul (doar presupusul) moment al disparitiei sale.

Lipsita de perceptia timpului, fecioara incapabila de pacat, sfinta din instinct si potentiala vampa fara voie, de „o perversitate fara glorie“, ineficienta, Tofana traieste spre a cersi, imperativ, umilitor, mereu ultimativ, o viza pentru o alta tara, pentru un alt destin, unul sperat pozitiv, la adapost de frica. Pe personajul-narator (Andru ii spusese odata Sandu Tariverde), liant domol intre momentele si biografiile din carte, mai perceptibil ca o voce alba, melancolica, revoltata dar tot atit de neputincioasa ca si celelalte psihologii din Pasarile cerului, decit ca un personaj propriu-zis, Tofana il frecventeaza spre a deprinde „tehnici de supravietuire“ si de „optimizare a destinului“. Femeia-fetita de 27 de ani ii inspira acestui barbat o tandrete oprita la jumatati de drum, o dragoste la fel de fragil-indecisa si de ambigua ca si faptura ei, aflata intr-un balans uneori repugnant intre regnuri si categorii ontologice, intre „hebefrenici si asceti“, intre comportamentul de calugarita si acela de cintareata de bar. Plasat ca o medie neconvingatoare intre ruina si deriva, la egala distanta de conditia unui Sandu Tariverde si aceea a unei Tofana Melidon, personajul-narator, de profesie, fireste, scriitor, pledeaza pentru salvarea interioara sau pentru „Tara launtrica“, de vreme ce, spune el intr-una din nenumaratele cugetari (in majoritate facile) care sufoca materia romanesca, acela „care are doua tari este fara de tara“. El face legaturile dintre viata/corp/semn si literatura/text/ sens, iar la un alt nivel, dintre istoria mare si cea minora, a tuturor victimelor fara vina.

Dupa cum se vede, daca nu ar fi hibridizat pina in vecinatatea kitsch-ului cu iz spiritualist, sapiential, destinele macinate de tragisme si neputinte, indreptind si lectura spre directiile unei metafizici discutabile, romanul lui Vasile Andru – pe jumatate ratat astfel – ar fi ramas, poate, o proza nascuta din materia intotdeauna benefica in literatura a ambiguitatii bine conduse.