OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu cu multa vreme in urma, in seria „Ianus“ a Bibliotecii Apostrof, a fost tiparit un eseu cu totul deosebit si indelung asteptat de iubitorii de literatura si civilizatie spaniole: Remiro de Maetzu, Don Quijote, Don Juan si Celestina, eseuri intru simpatie, traducere si note de Mariana Vartic, prefata de Ion Vartic (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999). Cartea, excelent transpusa in romaneste la aproape trei sferturi de veac de la aparitie, ne priveste, intereseaza aici in mai mare masura decit pe alte meridiane. Textul lui Remiro de Maetzu detine profunzime si putere de cuprindere destule, asa se face ca praful nu s-a lipit de coperti, nici paginile nu s-au ingalbenit, ramin de o actualitate uluitoare. Pe coperta a patra, sub fotografia eseistului spaniol, exista un scurt pasaj desprins din prefata semnata de Ion Vartic, un binevenit avertisment: „Cartea de fata, aparuta in 1926, analizeaza, cu pasiune, destinul Spaniei si al Europei, prin intermediul lui Don Quijote, Don Juan si al Celestinei. Cititorul roman ar trebui sa citeasca aceasta carte in paralel cu Schimbarea la fata a Romaniei de Cioran“. Este o invitatie potrivita, cartea reprezentantului faimoasei generatii ’98 a literaturii spaniole fiind, din multe puncte de vedere, inrudita cu celebrul eseu semnat de Cioran. Cit de actuala e cartea lui Ramiro de Maetzu, cit de importanta pentru definirea unor trasaturi ale contemporaneitatii noastre europene este evident si dintr-o alta fraza a prefetei lui Ion Vartic: „Una din replicile-cheie ale Celestinei incheaga un adevarat avertisment, trimis in posteritate atit Cavalerului Tristei Figuri, cit si Seducatorului din Sevilla: «E o ratacire sa nu crezi in nimic, si un pacat sa crezi in toate». Aceasta sentinta despre luciditate si ideal constituie un posibil motto in care sa se rezume intreaga etica a lui Ramiro de Maetzu.“

Cind publica volumul dedicat studiului acestui triunghi de mituri, Maetzu are o experienta complexa a vietii spaniole – gazetaria i-a dezvaluit lumea si sufletul spaniolului obisnuit, prietenia cu intelectualii ilustri ai generatiei ’98, cercetarea amanuntita a culturii nationale l-au acomodat cu idealurile si esecurile spiritualitatii spaniole, l-au determinat sa perceapa exact zonele de forta si de slabiciune caracteristice propriului popor. Cele trei personaje devenite mituri permit, prin descrierea si revelarea consistentei lor, conturarea unei realitati spirituale inconfundabile, care explica multe din fiinta spaniolului si destule trasaturi ale lumii europene de acum. Pentru ca, noteaza autorul in „prolog“, „in fapt, insa, aceste personaje nu se multumesc sa traiasca alaturi de noi doar citeva ceasuri, ci ne insotesc de-a lungul intregii vieti“. Are dreptate multa autorul si valoarea eseului nu este deloc straina de pomenita universalitate a celor trei protagonisti. In viziunea lui Ramiro de Maetzu, fiecare erou reprezinta cite o entitate reprezentativa pentru existenta de-acum si de oricind, afirmate chiar in titlul celor trei parti ale eseului: Don Quijote sau Iubirea, Don Juan sau Puterea, Celestina sau Cunoasterea. Capacitatea reprezentativa probata de cei trei este minutios studiata de scriitor si elocvent demonstrata in pagini scrise cu expresivitate si eleganta a simplitatii si limpezimii.

Liniile definitorii ale portretului lui Don Quijote se deseneaza printr-o interpretare deloc sofisticata, ferita de excese metodologice si contorsiuni teoretice. E foarte greu sa gasesti multe cusururi ale acestui eseu avind miezul dotat cu proportii fericite. Si inca, o evidenta calitate a textului lui Maetzu este justetea afirmatiilor facute, credibilitatea lor: „Cind concepe Don Quijote, Cervantes este nu numai obosit si deceptionat, dar si infrint si demoralizat. Si, cum resursele omenesti au si ele o limita, este inevitabil ca, scriindu-si opera, sa nazuiasca spre o viata de odihna, iar sufletul lui sa imprumute plasmuirilor si vorbelor sale acea profunda si irezistibila sete de repaos pe care cititorul candid o simte in oricare din paginile lui Don Quijote. Dupa toate chinurile, si asa cum se afla, trist, batrin, sarac, schilod, infrint, lipsit de speranta, ce altceva putea sa viseze Cervantes daca nu sa se odihneasca? Numai cind ne gindim la viata lui Cervantes, numai atunci putem intelege mai limpede Don Quijote, care, pe de alta parte, nu e nicidecum o scriere esoterica. Cervantes pomeneste foarte rar in ea fapte si oameni din vremea lui; dar amintirea propriei vieti, a ambitiilor, a visurilor si nenorocirilor sale isi pune pecetea pe toate paginile cartii.

Iar Don Quijote nu e altul decit Cervantes insusi, rupt de orice circumstante lipsite de insemnatate, abstract, idealizat, inaltindu-se deasupra timpului si a spatiului spre a ajunge la inima tuturor oamenilor ale caror vise se afla mai sus decit pot ajunge mijloacele lor de a le infaptui“. Ramiro de Maetzu nu ezita sa-l alature pe Don Quijote lui Hamlet sau eroilor Luisiadei, cum nu se sfieste sa conteste opiniile unor somitati in domeniu, precum Miguel de Unamuno, Byron sau Gregorio Maranon. Amanuntele operei sau ale vietii autorului ei sint absorbite intr-o concluzie care, daca nu modifica esential perceptia eroului in contemporaneitate, cu siguranta o imbogateste generos, superior argumentat: „Don Quijote reprezinta prototipul iubirii – in expresia ei cea mai elevata, de iubire cosmica – din toate timpurile, daca, fireste, facem abstractie de iubirea proprie epocii cavalerilor ratacitori si a cartilor cavaleresti. Intotdeauna orice mare indragostit isi va pune in gind sa infaptuiasca binele pe pamint, sa reinvie virsta de aur in cea de fier si va dori ca ispravile marete, faptele vitejesti sa ii fie harazite doar lui. In zilele noastre, citim Don Quijote numai din perspectiva lui istorica, dar chiar si asa, acum, cind nu ne mai poate descuraja, caci vom socoti ca e cartea dupa care a trebuit sa se calauzeasca spaniolii in vremea cind erau osteniti si se cadea sa se odihneasca, chiar si acum cartea lui Cervantes ne va oferi o lectie esentiala: aceea ca Dante se insala spunind ca iubirea pune in miscare soarele si stelele. Iubirea singura, neinsotita de putere, nu pune in miscare nimic, iar pentru a ne folosi cum se cuvine de aceasta forta, va trebui sa vedem lucrurile asa cum sint. Adevarul e o datorie de la care nu ne putem eschiva. A lua morile de vint drept uriasi nu inseamna numai o nalucire, ci si un pacat.“

La fel sint structurate si celelalte doua parti ale volumului, cele referitoare la Don Juan si Celestina. Daca in cazul lui Don Quijote sau cel al Celestinei autorul este ajutat substantial in demonstratie de viata scriitorilor, in capitolul consacrat lui Don Juan intuitia joaca un rol insemnat: „Don Juan cucereste femeile, dar nu se indragosteste. La fel se petrece uneori si in realitate, fiind vorba, bunaoara, de cei care-si fac o profesie din vinarea mostenitoarelor bogate. Atita numai ca sa cuceresti o mostenitoare urita nu e un ideal popular; barbatul din popor tinteste sa cucereasca femei frumoase. Cum sa nu freamete atunci de entuziasm, cind vede ca Don Juan face tocmai ce si-ar dori el insusi sa faca? Don Juan duce o viata desfrinata, dar nu da semne de istovire. Iata un alt motiv de entuziasm pentru popor. Don Juan nu este un razvratit impotriva autoritatii regelui, dar este nesupus si anarhic.

El pleaca la razboi ca sa se distreze si n-a ajuns niciodata sa fie insufletit de idealul imperialist al celor de Austria. Don Juan nu se ridica impotriva autoritatii Bisericii, dar e un materialist practic, iar in rindul poporului spaniol poate fi intilnit, in orice moment istoric, acel «scepticism iberic taios, brutal si materialist care strabate literatura spaniola de la Juvenal si pina la Larra», despre care vorbeste, dupa parerea mea cu deplina indreptatire, scriitorul american Royall Tyler“. Capacitatea lui Maetzu de a dovedi actualitatea miturilor nascute de literatura spaniola e manifestata neintrerupt si eficient, fara vehementa sau exagerari. S-ar putea desprinde nenumarate fragmente de un interes special in interpretarea celor trei mituri puse in discutie. Nu-mi mai permit decit citarea unei concluzii apartinindu-i lui Ramiro de Maetzu: „s…t figura lui Don Juan face sa se implineasca, cu ajutorul fanteziei, visul secret nu numai al poporului spaniol, ci al tuturor popoarelor, fiindca ce-si doresc oamenii cu adevarat, mai mult decit toate comorile din pestera lui Aladin si mai mult decit toate huriile din raiul lui Mahomed, este sa aiba forta necesara – forta infinita – pentru a deveni stapini peste toate pesterile si peste toate raiurile de pe pamint si din ceruri“. Intr-una din cutremuratoarele-i scrisori, Flaubert descrie foarte amanuntit „visul secret“ mai devreme copiat aici. Semn sigur ca Ramiro de Maetzu avea dreptate.

P.S. Observatorul cultural la Cluj Saptamina trecuta, intr-o primavara destul de trista si anemica, la Cluj s-a petrecut un eveniment cultural care a fost un fel de infuzie de idei si placeri intelectuale. Pentru o seara de simbata si o dimineata duminicala, au fost la Cluj I.B. Lefter, Gh. Craciun si Caius Dobrescu, oameni care au facut lucruri insemnate pentru generatia ’80. Cei mai inainte pomeniti vor fi avut – in secret – un moment de bucurie intensa vazind cum, simbata seara, pina tirziu in noapte, nume de toata fala si intregul respect (cultural) au venit sa vada, sa asculte, sa admire; ce si cum: cea mai tinara revista culturala a tarii s-a prezentat la Cluj in ambianta oferita de cenaclul tinerilor scriitori maghiari din Cluj sprijinit de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturala si de patronul cultural al firmei Music Pub. Mai rar s-a intimplat sa fie asa densitate de scriitorime tinara si mai putin tinara pe destui de putini metri patrati. De la Adrian Marino pina la tineri precum Attila Santha sau Ruxandra Cesereanu, clujenii au fost de acord ca Observatorul cultural a devenit foarte repede un reper de care toata lumea tine cont. Pina la urma, seara de la Cluj a Observatorului cultural a fost un spectacol al inteligentei, al valorii si al umanitatii pur si simplu.