Rîsul lui Emil Cioran

Autor: Anca GIURA | Categoria: Istorie literară | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cît de căutată mai este în 2010, în România, o lectură din Emil Cioran? Dar din Giovanni Papini? Sînt ele de-acum neconvenabile în vreun fel? La aceste aspecte am reflectat în urma a două lecturi relativ recente reprezentate de Le Néant roumain (Emil Cioran) şi de, respectiv, Un om sfîrşit (Giovanni Papini). La confluenţa celor două lecturi, nicidecum ireconciliabile, ba dimpotrivă, mi se năzărea o himeră culturală purtînd o dublă mască: una a rîsului cioranian, iar cealaltă a seriozităţii dispreţuitoare a lui Papini. Fiecare din aceste două mimici reprezenta în epocă un mesaj adresat contemporaneităţii; acum, ele ajung să se adreseze nouă. Cît mai sîntem dispuşi să înţelegem şi să acceptăm din adevărurile crude pe care fiecare dintre aceşti maeştri aifilozofiei ratării ni le-au înfăţişat, deşi prin stilistici diferite? Şi oare în noul secol, XXI, „al toleranţei“, supranumit şi al „politicilor corecte“, mai suportăm lectura unor filozofii ale eşecului? După atîta literatură motivaţională, mai îndurăm francheţea unor autori-maeştri ai dureroaselor ratări?

Nu aş putea epuiza aici, în timp util, o abordare a dispreţului papinian, acest brand al autorului, dar îmi propun să fac cîteva observaţii asupra rîsului mitic al lui Emil Cioran. Îmi amintesc cu acurateţe febra de lectură care se manifesta în anii ’90-’95, o febră dirijată în mod special spre cărţile generaţiei ’27, Emil Cioran y compris. În aceeaşi perioadă apăreau interviurile acordate de către filozof lui Gabriel Liiceanu. Vedeam atunci un Cioran deconcertant care, cînd nu-şi găsea cuvintele româneşti, rîdea dionisiac. Obişnuiţi de către Istoria recentă să nu rîdem decît atunci cînd ni se dădea voie, rîsul cioranian în cavalcadă era menit să ne destabilizeze puţin.

Dar mai ales rîsul lui Emil Cioran în sine este un element făcut să obsedeze (verb favorit al eseistului), să tulbure, să farmece. Să nu ştii nimic despre cărţile sale şi despre iubirea-i plină de ură pentru inconvenienta Românie, vizionînd fie şi un singur minut de interviu al filozofului, observi că acolo e ceva de aflat, un ceva abscons exact în cascada de homo ridens cu care îşi încheie frazele.

Le Néant roumain este o carte relativ recentă (dar atît de actuală!) care se construieşte din conversaţiile pe care Luca Piţu şi Sorin Antohi le-au avut cu Emil Cioran în magica locuinţă a acestuia de pe strada Odeon din Paris, în octombrie 1991. O carte presărată cu hohote de rîs în exact ritmul oralităţii cioraniene, un rîs care devine brandul stilistic al scriitorului însuşi şi rămîne în fapt o metaforă comportamentală, somatică, a unei pătimaşe tensiuni intelectuale. Nu voi analiza aici de ce rîdeau destins Sorin Antohi sau Luca Piţu, tot ce contează pentru mine este „filozofia“ rîsului lui Emil Cioran.

Punerea în spectacol

Le néant roumain nu aduce mari revelaţii despre opera celebrului „specialist în obsesii“, cum se declară pe sine în Mon pays, nu este nici voluminoasă, iar Cioran mai mult ascultă decît mărturiseşte. Dialogul maieutic este inversat, „discipolii“ vorbind mai mult decît maestrul, această postură nerăpindu-le nimic din talentul evident de a radiografia un timp şi de a momi şi de a moşi interesul pentru conversaţie al gazdei pariziene. Însă ceea ce reuşeşte excelent această apariţie editorială este punerea în spectacol, căci Luca Piţu şi Sorin Antohi îşi joacă bine rolul de zeflemitori, atunci cînd îi fac scriitorului pitoreşti descrieri ale României începutului de ani nouăzeci. Cioran rîde din inimă, musafirii săi rîd relaxaţi, ce altceva mai bun s-ar putea face în faţa unui neant istoric, în care protagoniştii şi perdanţii se confundă?

Trei sînt temele importante ale acestei aşezări la masă pe tema jucăuşă a unui posibil „Maestre, în România se întîmplă multe, dar în fond mai nimic“: generaţia ’27, legătura cu locul naşterii, istoria recentă a lui ’89. Cei doi dirijează abil glumeţ conversaţia spre subiecte profund-subiective în ce-l priveşte pe Cioran, dar acesta... rîde cu patos. Doar rîde. Iar fraza cea mai semnificativă – cu trimitere la Petre Ţuţea – pe care o conţine această convorbire devenită carte este: „Ce-am mai rîs cînd am auzit că a fost condamnat şi a făcut unsprezece ani“. În miezul conversaţiei despre generaţia pierdută a lui Vulcănescu, Jeni Acterian, Sorana Ţopa (iubită şi de Eliade) şi alţii, este pomenit Petre Ţuţea, căruia Cioran i-a admirat constant geniul verbalizării, precum şi inteligenţa. Comunist utopic în anii ’30, Ţuţea era cînd apreciat, cînd ridiculizat, iar în obsedantul deceniu ajunge încarcerat. Tradus în context, rîsul lui Emil Cioran este un rîs teatral adresat României, această ţară imposibilă, care a ucis idealişi, poeţi şi liber-cugetători ce nu ar fi reprezentat nicicînd un pericol pentru naţiune. În aceeaşi pîlnie a maşinii comunist-infernale de tocat creiere, a ajuns şi Ţuţea, un tip inofensiv politic în interpretarea lui Cioran. Cu un rîs de regăsit la personajele celebre din teatrul absurdului, Emil Cioran „rîde“ la frîn-gerea destinului lui Petre Ţuţea.

În fluxul conversaţiei, Sibiul şi Răşinarii rămîn reprezenterea paradisului copilăriei, deşi Emil Cioran îşi înveleşte în bine cunoscuta discreţie amintirile de familie. Cînd Luca Piţu îl iscodeşte cu eleganţă despre casa copilăriei, filozoful dirijează discuţia à travers, spre experienţa prieteniei sale cu groparul din sat, un ţăran inteligent care privea mucalit moartea. În copilărie, acesta îl anunţa pe viitorul scriitor despre următoarele înmormîntări. Lui Cioran îi plăcea să asiste, precum la un spectacol al pierderii. Semnificativă este amintirea unei tinere ţărănci, care, îngropîndu-şi fiica de doar patru luni, începe să joace (danseze) în culmea pierderii controlului. Modul de a fi român în lume poate însemna şi un anumit rîs, şi un anumit joc al durerii, iată.

Volumul acesta „atît de à travers“ este semnificativ şi pentru afirmaţiile legate deechilibrul transilvan pe care Cioran l-a perceput ca zdruncinat, atunci cînd populaţia germană părăseşte zona Sibiului. Atunci şi-a spus pentru sine: că este foutu. Şi va fi rîs caracteristic în faţa acestei noi etape a neantizării româneşti istorice. În volumul Mon pays, Cioran mărturisea: „Voiam cu orice preţ să mă agăţ de ea (de România – n.n.) – şi nu aveam de ce să mă agăţ. Nu-i puteam găsi nici o realitate, nici prin prezentul şi nici prin trecutul ei. Plin de furie, îi atribuiam un viitor ...“. Iar cînd nu te mai poţi opune Istoriei, chiar de eşti un vizionar cu pană infailibilă, nu-ţi mai rămîne decît să o sfidezi, rîzîndu-i în faţă.

L-am citit pe Emil Cioran pentru prima oară în anii ’90, pe cînd aveam 16 ani. Am revenit la el cu plăcere, cu sete mai exact, acum, cînd viitorul este încă, şi încă, atît de descompus. Mă gîndesc că, întorcîndu-mă la anumite cărţi, poate voi reuşi să împrumut ceva din forţa rîsului cioranian, expiator al atîtor „obsesii“ pline de patriotism care mă bîntuie încă. Şi nu e doar atît. Cînd literatura vremii mele nu mai problematizează intens marile teme ale vieţii şi ale culturii, ci devine doar un alt martor discret, şi cînd filozofia este o disciplină cerşetoare în universităţile româneşti, ei bine, atunci simt nevoia să mă întorc la izvoare culturale inepuizabile.