OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Nu ştiu dacă experienţa feminină – în comunism sau în orice alt context – este mai complexă sau mai traumatizantă decît cea a bărbaţilor. De fapt, prefer să folosesc pluralul în locul singularului şi substantivul în locul adjectivului. Cred că experienţele femeilor, indiferent de contextul social, politic, economic etc., sînt diferite de cele ale bărbaţilor. Sau, mai curînd, unele experienţe ale femeilor sînt diferite de unele experienţe ale bărbaţilor. Aşa cum unele experienţe ale unor femei sînt diferite de unele experienţe ale altor femei. Genul este o categorie esenţială de trăire, pe de o parte, şi de explorare socială şi istorică, pe de altă parte. Desigur, nu unica. Vieţile oamenilor sînt modelate şi de alte axe ale diferenţei: etnie, clasă, rasă, sexualitate, religie, vîrstă etc., astfel încît o perspectivă intersecţională, sensibilă la diverse şi multiple influenţe, nu poate decît să lărgească şi să îmbogăţească întreprinderea de cercetare şi înţelegere. Cu toate acestea, nu pot să nu menţionez – într-o notă mai mult sau mai puţin de subsol – că nu cred că experienţele femeilor trebuie să fie mai complexe sau mai traumatizante decît cele ale bărbaţilor pentru a merita atenţie de cercetare. Nu cred nici măcar că ele trebuie să fie (întru totul) diferite pentru a fi incluse într-o istorie socială. Dar cred că fără vieţile şi contribuţiile celeilalte jumătăţi, orice încercare de istorie este mai săracă.

 

În timp ce parcurgeam eseurile, mi s-a conturat din ce în ce mai clar în minte reformularea unei sintagme celebre – cel puţin în unele zone geopolitice şi socio-culturale: the trivial is political. Trivialul, cotidianul, „obişnuitul“ este politic(ă). Sloganul valului al doilea al feminismului prelucrat astfel încît să încorporeze – în sensul de preluare asu-mată şi redare valorizată – dimensiunea personală, domestică, de amănunt, adeseori fiziologică a existenţei umane. Dimensiune care este în mod covîrşitor specifică femeilor – nu prin vreun truc al naturii sau în urma vreunui păcat originar, ci printr-o structură socială patriarhală cu evidente componente economice şi politice.

 

 

Fără a încerca să redau bogăţia şi diversitatea celor 17 texte autobi(bli)ografice şi fără a avea măcar pretenţia de a fi înţeles experienţele în complexitatea şi specificitatea lor – „cum să te judece un om care n-are amintirile tale?“ (Nora Iuga) –, vreau să mă opresc asupra cîtorva trăiri şi reflecţii. Una ar putea fi rîsul. Nu este prima dată cînd rîsul este asociat cu experienţele cotidiene ale femeilor în „comunism“. Volumul de eseuri How We Survived Communism and Even Laughed al Slavenkăi Drakuliç problematizează, la începutul anilor ’90, legătura dintre femei, comunism şi capacitatea oamenilor de a supravieţui şi rezista, la nivel individual, în viaţa de zi cu zi. Rîsul, ca strategie de rezistenţă, este extrem de plastic evocat de Simona Popescu în colecţia Tovarăşe de drum: „Uneori, cînd mă întîlnesc cu Feli, prietena mea din studenţie, ajungem inevitabil la amintiri din prima noastră juneţe, petrecută în vremea întunecatului comunism. Doar că, în loc să ne plîngem de milă, ne rîdem de milă!“. Sau „rîsul a fost, în siniştrii ani ’80, cea mai cool manifestare anticomunistă“ şi, mai departe, „mai aveam de partea noastră tinereţea şi frumuseţea. În mizeria de atunci, lucrurile astea străluceau. Îţi dădeau demnitate. Îmbrăcată în frumuseţea şi tinereţea ta, nimic nu te putea atinge. Mai erau conversaţiile noastre nesfîrşite despre cărţi, într-un fel în care băieţii nu ştiau s-o facă. Dar asta e altă poveste“ (Simona Popescu).

O alta este munca.

 

Muncile femeilor în spaţiul privat: de reproducere, de creştere a copiilor, de menaj, de îngrijire a membrilor familiei – mai bătrîni, mai tineri, mai neajutoraţi sau mai bărbaţi decît femeile de orice vîrstă şi abilitate. Şi muncile femeilor în spaţiul public: egalizator de solicitante, dar mai puţin valorizate şi valorizante. De fapt, cred că distincţia între public şi privat în acest context (şi în altele, de altfel) nu este deloc atît de clară şi de tranşantă, muncile femeilor transgresînd adesea cele două sfere: „în faţa blocului se adunau femeile, mai ales vara, ca să tricoteze, să croşeteze, să bîrfească, să împletească «şnur», să coase goblen şi să ne supravegheze pe noi, copiii“ (Mihaela Ursa) sau  „şmamaţ alergase pînă acasă luni de zile, în cele douăzeci de minute ale pauzei mari, ca să ne alăpteze cîte ze-ce minute la ora unsprezece, pentru că «aşa trebuia făcut»“ (Mihaela Ursa). În multe dintre textele din volum, femeile sînt conştiente de specificitatea de gen a muncilor lor, urmărindu-şi, adeseori critic, propria existenţă definită de muncă: „sarsanelida asta mi se părea firescul însuşi, anume pregătit pentru femei, ca născutul şi crescutul copiilor, trebăluitul prin cratiţe, călcatul şi cusutul“ (Adriana Babeţi) şi „femeia comunistă trebuia să fie tractoristă, mecanic auto, cu mîinile bătătorite şi plină de elan revoluţionar“ (Ioana Ocneanu-Thiéry). Muncile domestice ale altor femei – invizibile prin permanenţă, dar asiguratoare ale unei existenţe dacă nu frumoase, măcar suportabile – sînt valorizate în textele din volum: „Unul dintre lucrurile cele mai uimitoare la mama mi se părea puterea ei de a-şi modifica universul imediat, înfrumuseţîndu-l. Bunica ne repartiza într-o cămăruţă întunecoasă, cu un pat şi cîteva rafturi, mama trebăluia o zi întreagă acolo, iar seara ne chema într-o cămăruţă fermecătoare, cu perdeluţe brodate, cu cuverturi ţesute de bunica de la Leşu, cu o masă improvizată, dar aşternută festiv, cu danteluţe pe marginea rafturilor şi cu toate mirosind a proaspăt şi a acasă“ (Mihaela Ursa).

 

Al treilea este corpul. Aparent un „dat“ biologic, corpurile re-prezentate în textele celor 17 femei reprezintă una dintre cele mai sociale şi mai politice experienţe. Corpurile sînt un spaţiu în care genul şi statul se întîlnesc şi se in-formează reciproc: „Talpa mea de încă fetiţă pe genunchiul de aproape bărbat al acelui băiat, cu scopul de a servi drept ornament într-o ikebană organică în cadrul unei sărbători naţionale, m-a oripilat, deşi nu erau de vină nici talpa şi nici genunchiul. Le-am asociat multă vreme cu comunismul“ (Simona Popescu). Corpurile femeilor trec din zona privată în cea publică, sînt învestite cu interese politice, comportamentele corporale şi reproductive sînt urmărite şi reglementate, iar abaterile sînt pedepsite: „Religia şi partidul erau aici pe aceeaşi frecvenţă: femeia nu trebuia să se împreuneze decît pentru a procrea. Restul era perversiune burgheză. Sexul opus avea puterea de a le transforma feminitatea într-un păcat nu numai faţă de Biserică, ci mai ales faţă de stat, cu orice sărut furat, orice atingere, chiar şi fără consumarea actului“ (Otilia Vieru-Baraboi) sau, în altă parte, „filmul 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile promite să fie şi povestea celor două foste colege de facultate pe care le-am pierdut, Brigitte şi Ica, precum şi a celor aproape zece mii de femei care au plătit cu viaţa demenţa unei legi şi a unui sistem“ (Rodica Binder). Din perspectiva acestui corp ca un cîmp de luptă politică, mi se pare esenţial să vedem experienţele femeilor nu numai ca pe cele ale unor victime ale sistemului, ci şi ca posibilitate de rezistenţă şi putere: „în comunism, avortul subteran era poate singurul mod de disidenţă exclusiv feminin. Un gest sinucigaş, prin care umanitatea însăşi îşi recăpăta integritatea. Femeia uzurpa opera partidului mutilîndu-se, clădind astfel visul propriei libertăţi cu sînge din sîngele său, cu carne din carnea sa, redînd vieţii dreptul la moarte“ (Otilia Vieru-Baraboi), şi chiar de plăcere: „Fluture Veronica, în ipostaza de Carmen Popescu, răsturnase – literalmente cu picioarele în sus – clişeul bunică-mii: în locul damei de consumaţie, ea instaurase, atît în orizontul meu spiritual, cît şi în urbea mea nepăsătoare şi nesimţitoare, noua epocă a damei consumatoare, îmbrăcînd tradiţionalul halat al profesiei în scopul unic şi suprem al plăcerii oferite propriului trup“ (Anamaria Beligan).

 

 

Vieţile oamenilor – femei şi bărbaţi – sînt modelate de sistemele socio-politice în care trăiesc. Totuşi, de multe ori, limita – temporală, geografică sau ideologică – între sisteme este mult mai puţin clară şi stabilă decît am putea crede. Prin utilizarea unei grile de analiză sensibile la categoria genului, această ambiguitate macrosistemică devine evidentă în microsistemul vieţii cotidiene: „Vremile de restrişte s-au încheiat de mult, dar sarsanelida mea continuă mai abitir ca înainte. De optsprezece ani, nu-i zi să nu car ceva în sacoşe cu şi fără roţi, în rucsacuri, în genţi, coşuri, valize, pungi colorate de plastic, cu taxiul, pe jos, în tramvai sau pe bicicletă, în maşină, tren, avion, autocar sau vapor, ba chiar de două ori în căruţă. Dacă socotesc o medie de 10 kilograme pe zi (deşi uneori duc de trei-patru ori mai mult şi în ture repetate), se adună vreo 70 de tone. Ies la raport, purtate în mîini sau în spate, singură sau cu ajutor, mii de provizii de la piaţă şi magazin, cutii cu cărţi, mobile, saci de ciment, televizoare, gresie, coroane mari la înmormîntări, aspiratoare, săculeţi cu pă-mînt pentru flori, un calculator, faianţă, butelii de aragaz, găleţi cu nisip, butoiaşe cu murături, baxuri de apă, lădiţe cu fructe, o imprimantă, cărămizi, lampadare, colaci de sîrmă, covoare făcute sul, Oana în cîrcă, din joacă, pînă pleacă studentă-n America, mama în braţe, cînd nu se poate mişca“ (Adriana Babeţi).