Cele trei povestiri din Frumoasele
străine de Mircea Cărtărescu, publicate iniţial în foileton
în revista Şapte seri, par a fi adresate cititorilor cu
„simţul umorului“ – aşa cum notează însuşi autorul,
într-un scurt cuvînt adresat cititoarei/cititorului. Ele
au ca punct de plecare situaţii şi persoane reale, transfigurate –
fireşte – literar „din dorinţa mea de a rîde şi de a
auzi oameni rîzînd, curat şi destins, împrejurul
meu. Rîdem tot mai puţin, dispreţuim tot mai mult rîsul,
şi-n viaţă, şi-n artă, deşi pînă la urmă ne putem
defini ca animale care ştiu să rîdă...“.
Mircea CĂRTĂRESCU, Frumoasele străine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010,
298 p.
Cu toate acestea, deşi secvenţele
savuroase apar la tot pasul – iar cea dintîi povestire în
foileton, „Antrax“, este pur umoristică, de o veselie
contagioasă –, în celelalte două, „Frumoasele străine
(sau Cum am fost un autor de duzină)“ şi „Bacoviană“,
tristeţile (bacoviene) şi gustul amar se insinuează din ce în
ce mai pregnant în ţesătura poveştii. În fond,
destinderea aceasta a rîsului „curat“ şi-o doreşte însuşi
scriitorul, care strecoară adesea – pe parcursul aventurilor sale
de „scriitor de duzină“ (adică din cei 12 invitaţi, dar
termenul trimite şi la acuza „adversarilor săi literari“) la
manifestarea Les Belles Étrangères din 2004 (de unde şi
„Frumoasele străine“ din titlu) – dezamăgirile, deziluziile
provocate de breasla literară autohtonă, însingurările sale
scriitoriceşti şi – peste toate – exasperarea provocată de
imaginea rudimentar-convenţională, pe care românii continuă
s-o răspîndească, în afară, despre ei înşişi.
Fermecătoare – prin parfumul lor
discret de foileton şi prin arta desăvîrşită a
povestitorului, bun şi amuzat mînuitor al suspansului, de la o
secvenţă la alta –, povestirile trădează, cum spuneam, o
amărăciune de fond a scriitorului, care mărturiseşte că resimte
preţul greu al succesului literar în România (începînd
cu obositoarele interviuri – făcute neprofesionist şi adesea în
necunoştinţă de cauză – şi sfîrşind cu animozităţile
colegilor de breaslă). Reacţia inversă, aproape frustrantă,
declanşată în scriitor de succesul mediatic, asociată cu
însingurarea, cu izolarea socială conduc la o respingere
cvasiviscerală a Bucureştiului: „Şi-atunci, are vreun sens să
trăieşti la nesfîrşit în poluare şi praf, în
isteria concetăţenilor, cu frica unui cutremur devastator, într-un
oraş urît şi ruinat, cînd poţi să-ţi trăieşti
viaţa în minunata Vienă? Cînd ai cincizeci şi unu de
ani şi ştii că mai poţi spera cel mult la vreun sfert de secol?“.
Evocatorul hipnotizat al Bucureştiului nocturn din Orbitor nu mai
rezonează, de data aceasta, la oraşul „urît şi ruinat“
din cotidian. De vină e, mai ales, starea de spirit,
„scriitoricească“, dar şi personală, dată de înaintarea
în vîrstă (vezi evocarea nostalgică a tinereţii
euforice), deşi nu s-ar spune că Mircea Cărtărescu greşeşte
prea mult în privinţa Bucureştiului de aici şi acum.
Iar imaginea Vienei – unde scriitorul
a locuit un an – e atît de apetisantă, de reală în
chiar mitologia evocată (străzile cu miros de cacao) încît
merită consemnată: „Ce mişto oraş e Viena! Am stat un an acolo
şi n-am mai fi plecat niciodată. În departamentul 17, unde
locuiam, mirosea serile înnebunitor a cacao, căci la doi paşi
de noi se aflau clădirile străvechi ale fabricii de dulciuri
Manner, care făcea, de o sută de ani, cele mai faimoase, mai
pufoase şi mai crocante napolitane imaginabile, înfăşurate
în staniol roz asemenea amurgurilor vieneze“.
Am citit cu mult interes povestirea
„Frumoasele străine“ – la care mă voi opri în rîndurile
de faţă –, desăvîrşită stilistic, ca de altfel toate
cele trei texte, cărora formatul de foileton nu le suprimă, ci
dimpotrivă, le adaugă acel farmec uşor desuet, dar şi o bună
dozare a suspansului cu efect, cel mai adesea, umoristic. Recunosc că
m-a interesat, dincolo de ficţionalizarea în inconfundabil
stil cărtărescian, şi latura documentară – atîta cîtă
este – a poveştii. Într-adevăr, cu excepţia incidentelor
fericite, a cîtorva locuri franţuzeşti calde şi pitoreşti
(Aix-en-Provence, Carcassonne), multe alte ingrediente ale povestirii
par să îndreptăţească dezolarea şi pesimismul autorului,
cînd vine vorba de promovarea literaturii/culturii române
în străinătate. În Franţa, are parte – inevitabil –
de o „cină românească“, grotesc tradiţională, la care
exclamă excedat: „De ce trebuia mereu, sub numele de specific
naţional, să ne exhibăm fără jenă organele atavice ale unui
trecut ciobănesc? De ce trebuia mereu să trăim schizofrenia asta:
pe de-o parte vrem să arătăm că sîntem oameni moderni,
perfect europeni, iar pe de alta le spunem că farmecul şi
specificul nostru e că am rămas ciobani primitivi, travestiţi în
blugi de la Diesel şi cămăşi de la Tommy Hilfiger...“.
Exasperarea scriitorului e justificată – şi din păcate, situaţia
evocată încă pare a fi valabilă –, atîta vreme cît
publicul francez – majoritatea celor veniţi la întîlnirile
cu scriitorii sînt români, genul studentelor în
Franţa, scrie Cărtărescu – vrea să ştie „dacă folosim şi
noi telefoane mobile şi dacă avem în România librării“!
Din aventura franţuzească a
„Frumoaselor străine“, rămîn pagini memorabile, ca, de
pildă, vizita la Castelnaudary, „capitala mondială a ciolanului
cu fasole“, sau cassoulet – unde Mircea Cărtărescu şi Ion
Mureşan (Mury) sînt trataţi cu insistenţă cu faimosul fel
de mîncare tradiţional, nu atît de rafinat pe cît
dau de înţeles localnicii: „Ne-au luat aproape pe sus, atît
erau de nerăbdători să verifice efectul mîncării lor
miraculoase asupra unor barbari neştiutori în ale vieţii
rafinate. Ne-au cărat în trombă la un restaurant, unde am
avut de ales dintr-un bogat sortiment de tipuri diverse de ciolan cu
fasole“. Alături de cassoulet, are parte şi de compania –
iarăşi scenă savuroasă – unui român „pensionar“, „un
tînăr, bine bărbierit şi tuns regulamentar, cu ceva extrem
de cazon în înfăţişare“. Vecinul se dovedeşte un
fost soldat în Legiunea Străină, care, pus în situaţia
de a-i servi de traducător, e incapabil să înţeleagă şi să
transpună în franceză cuvinte de genul „inhibare“,
„metamorfoză“, „morbid“ etc. Nici experienţa cu tînăra
traducătoare din categoria studentelor în Franţa nu sfîrşeşte
mai fericit, ba din contră, îl pune în situaţia
neprevăzută de a „insulta“ publicul francez, fără s-o fi
dorit.
Regăseşte cu plăcere Parisul cenuşiu
şi vîntos de noiembrie – oraşul care pare a fi înscris
în ADN-ul românilor şi în care te simţi acasă,
din prima jumătate de oră. Din Le Havre nu păstrează decît
o imagine nocturnă, rece şi umedă, în schimb în
Provence, în apropiere de Aix-en-Provence, e fermecat de
atmosfera primitoare a pensiunii meridionale şi de miraculosul
peisajului (grădina cu chiparoşi, la poalele Pirineilor): „Pe
ferestre se vedea un peisaj de necrezut: o grădină cu chiparoşi
cum nu mai văzusem decît în Italia şi, dincolo de ea,
un lanţ de munţi în zare, limpezi şi multifaţetaţi,
acoperiţi de zăpadă. «Les Pyrénées», ne
spune doamna rubensiană cu un fel de mîndrie“.
În toată această povestire –
cu întîmplări ficţionalizate –, pluteşte un aer de
jurnal „travestit“, pigmentat de digresiuni introduse, la ocazie,
în corpul povestirii principale, a celor 12 scriitori români
invitaţi la Les Belles Étrangères. Aşa este povestea
primirii Premiului Acerbi, acordat de municipalitatea oraşului
italian Castel Goffredo, „capitala mondială a ciorapilor de damă“
– unde se alege, previzibil, şi cu „trei perechi de şosete
bărbăteşti [...], măsura 45, în care la o adică aş putea
să încap cu totul“. Episodul Castel Goffredo e, şi el, de
neuitat, cel puţin prin două momente: ceremonia baroc-fastuoasă de
acordare a premiului, în Palazzo di Té, şi mai ales,
scena incredibilă, grotescă, à la Orbitor, a lecturii la
„ospiciul-închisoare de maximă securitate“ al oraşului
(vezi părţile 6 şi 7 ale povestirii).
Camerele de hotel ucigător de
impersonale, „atmosfera cenuşie de roman antiutopic“ a
aeroporturilor „atît de asemănătoare“ şi kafkiene,
pierderea repetată (sau furtul pur şi simplu) a valizei la aeroport
punctează stări de spirit care se fac simţite, adesea, peste tot
în carte. Pesimismul, o anumită însingurare şi refugiul
familial, deziluziile provocate de lumea culturală românească,
mergînd pînă la cele sociale şi politice şi la
respingerea Bucureştiului actual – multe dintre ele îndreptăţite
–, ne dau, însă, de gîndit, fiindcă ele vin din
partea unui mare scriitor, devenit, iată, el însuşi o
„frumoasă străină“ în România, scriitor care se
simte acasă în minunata Vienă. De unde tristeţea la lectură,
tristeţea care dublează – în surdină – rîsul
spontan stîrnit de ţesătura umoristică, anecdotică a
episoadelor ficţionalizate.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters