OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cartea lui António Lobo Antunes Ordinea naturală a lucrurilor demonstrează că proza se poate scrie după ritmul şi sunetul poeziei, gen cu care are din ce în ce mai multe trăsături comune şi de care se deosebeşte din ce în ce mai puţin. Romanul cu care scriitorul portughez a cunoscut consacrarea mondială reprezintă o veritabilă simfonie a memoriei – pe de o parte a memoriei individuale a unor eroi ce nu pot trăi decît în trecut, pe de altă parte a memoriei colective din timpul regimului lui Salazar, una dintre cele mai negre perioade din istoria recentă a Portugaliei. Romanul lui António Lobo Antunes este o naraţiune în care prezentul este confiscat în totalitate de trecut. Ar fi prea puţin dacă am spune că personajele din Ordinea naturală a lucrurilor nu pot învinge memoria sau că nu se pot despărţi de trecut. Prezentul naraţiunii este anihilat în totalitate de experienţa traumatică a personajelor. „Toate acestea s-au petrecut demult pentru că totul s-a petrecut demult chiar şi ceea ce tocmai se întîmplă acum ş…ţ totul s-a petrecut simultan într-un an sau o lună sau un minut din viaţa mea pe care nu reuşesc să le determin exact, unde înainte şi după posedă o identică textură care mă exclude, la fel cum s-a întîmplat înainte de naşterea mea“, mărturiseşte unul dintre personajele din romanul scriitorului portughez.

 

Tematica memoriei, deosebit de prezentă în cărţile lui António Lobo Antunes, este reluată în Ordinea naturală a lucrurilor printr-o povestire formată din monologurile/relatările personajelor care trăiesc şi resimt coşmarul unei dictaturi, chiar şi după ce aceasta a fost învinsă. Lisabona de după Revoluţia din 1974 este un spaţiu al schimbărilor, al transformărilor sociale. Pentru eroii lui Antunes, schimbarea, evoluţia, eliberarea de trecut este interzisă: „(pereţi şi tavan şi pardoseală şi camere lipsite de mister, deschise unei Benfica ce nu mai e a noastră nefiind însă a nimănui deocamdată, o Benfica a unor străini care încă n-au avut timp să-şi planteze în ea copilăria şi necazurile) fiindcă în aceste clădiri am adus, noi care nu sîntem de aici decît dintr-un aici care nu există, şi nu aparţinem nici unui cartier, aluviunile amintirilor şi albume şi scrisori şi şterse fotografii din trecut, şi am populat prezentul cu aceste rămăşite ale memoriei, nu numai ale memoriei celor care ne-au precedat ci şi ale propriei noastre memorii pentru că şi noi uităm, pentru că numele şi amintirile şi feţele se învălmăşesc într-o ceaţă care netezeşte şi nivelează totul, împingîndu-ne spre un azi pe care doar moartea şi certitudinea ei îl locuiesc…“. Existenţa acestor monologuri este con-diţionată de o relaţie continuă cu trecutul şi cu modul în care acesta este prezent în me-moriile individuale ale eroilor romanului.

 

Ordinea naturală a lucrurilor este şi cronica a două familii ale căror destine se întîlnesc pe parcursul naraţiunii. Romanul spune povestea Iolandei, o liceană diabetică, al cărei tată văduv, cîndva miner în Africa de Sud, visează că zboară pe sub pămînt, în minele de aur din Johannesburg – fantasmă care îl leagă permanent de perioada tinereţii petrecute în Africa. Domingos, tatăl Iolandei, locuieşte împreună cu fiica şi cu sora sa. Facturile familiei sînt achitate de un funcţionar de 50 de ani care este îndrăgostit de fiica sa şi care doarme în acelaşi pat cu Iolanda, fiind dispreţuit de aceasta tocmai datorită pasiunii sale. Fiind mai degrabă o povară decît un sprijin pentru familia sa, Domingos îşi trăieşte propria iluzie imaginîndu-şi că lucrează ca miner într-o mină de aur. Pierzînd total contactul cu prezentul, el sparge asfaltul cu picamerul, producînd pagube materiale propriei familii şi vecinilor. Unul dintre cunoscuţii lui Domingos este un fost agent al poliţiei politice, un personaj care, pe vremea dictaturii lui Salazar, tortura şi ancheta deţinuţii politici şi care, după căderea regimului totalitar, ajunge în mizerie, reprofilîndu-se ca profesor de hipnotism prin corespondenţă. Cealaltă poveste urmăreşte parcursul familiei lui Jorge, un deţinut politic, fost ofiţer în armata prerevoluţionară, care nu supravieţuieşte torturii din închisorile lui Salazar. Cronica familiei sale se întinde de la perioada fericită a copilăriei, atunci cînd tatăl este ofiţer în epoca dinaintea perioadei fasciste, pînă la perioada de teroare a regimului lui Salazar. Naraţiunea, în care fratele şi sora lui Jorge iau pe rînd cuvîntul, nu ajunge la un deznodămînt, fiind, la rîndul ei, tributară unei ex-perienţe trecute traumatizante.

 

 

Toate aceste personaje îşi ţes propria poveste prin monologuri succesive care alternează diferite timpuri şi diferite persoane în interiorul aceleiaşi voci şi aceleiaşi fraze. În cuprinsul acestor „relatări“ sînt inserate povestiri din perioade diferite de timp, care aparţin unor eroi diferiţi. Aceste naraţiuni compun un discurs a cărui frazare aminteşte de Faulkner din Zgomotul şi Furia. În ace-laşi timp, monologurile cu „destinatar“ păstrează ritmul şi dinamica unei poezii tranzitive ce forţează limitele dintre genuri, pînă în punctul în care „relatările“ la persoana I devin acumulări de intensitate emoţională, care explodează în imagini fulgurante, producînd efectul unui poem intermitent. O asemenea „naraţiune-poem“ funcţionează după modelul unui tempo mental, creează un „mecanism“ în care ideile, ritmurile, imaginile, amintirile sau intenţiile nu sînt decît echivalente. Geneza unui procedeu asemănător este descrisă de Paul Valéry în Fragmente din amintirile despre un poem.

 

Unul dintre cele mai interesante exemple de stil se poate întîlni spre sfîrşitul Cărţii a treia, atunci cînd este descrisă anchetarea şi torturarea lui Jorge Saladas într-una dintre închisorile regimului Salazar. În acest fragment, frazele scurte se succed cu o viteză uluitoare. Frînturi de memorie, plonjări bruşte în trecut, scurte reflexe ale experienţei copilăriei sînt alternate cu descrierea torturii prin administrarea şocurilor electrice. Flashbackurile sînt inserate în text fără vreun avertisment, fără vreo marcă ortografică. Totul se produce într-un ritm asemănător focului unei arme automate. O modalitate similară de organizare a discursului narativ se poate întîlni în romanul lui Reinaldo Arenas, El palacio de las blanquisimas mofetas (Castelul), a cărui structură mobilă şi experimentală alternează, la fel ca în Ordinea naturală a lucrurilor, diferite identităţi, timpuri şi persoane în interiorul aceleiaşi voci. La ambii scriitori, epicul este fragmentat de aglomerări de imagini suprapuse fie prin enumerare, fie prin juxtapunere, pentru a crea un efect sonor ce dă coeziune prozei în afara „relatării“ factuale. Romanul lui António Lobo Antunes necesită un oa-recare efort din partea cititorului. Naraţiunea fragmentară cuprinsă în monologurile personajelor pierde liniaritatea povestirii. Sarcina de a asambla puzzle-ul, efortul de a reconstitui coerenţa narativă sînt lăsate travaliului cititorului.