Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008,
448 p.
O carte tristă, care te face să izbucneşti
indecent de des într-un rîs bezmetic, te nelinişteşte. Şi te întrebi dacă nu
cumva legăturile propriilor neuroni nu şi-au inversat polii, dacă nu cumva
plusul s-a dat miraculos peste cap şi te sabotează, transformat în minus,
într-o lume ce pare iremediabil întoarsă cu josul în sus (sau, mă rog, cu susul
în jos!). Dar te linişteşte autorul, Răzvan Petrescu, liniştit pare-se, la
rîndul său, de Italo Calvino, de la care a aflat că amuzamentul este ceva
serios, sau de Radu Cosaşu, cu a sa deviză de a lua totul în tragic şi nimic în
serios. Căci altfel cum ar face casă bună disperarea dusă pînă în pragul sinuciderii
cu umorul zglobiu ce se iveşte taman cînd tristeţea cosmică era pe cale să te
cutremure şi să provoace inundaţii?! Chiar şi cu lecţia învăţată de la maeştri
precum Caragiale, Eugen Ionescu ori Cioran, despre rîsul care îi biciuieşte pe
ticăloşi, despre comic ca altă faţă a tragicului ori despre vigoarea
disperării, nu poţi să nu fii (sur)prins de acest aparent paradoxal amestec ce
însufleţeşte întregul scris al lui Răzvan Petrescu, indiferent că în arenă se
află poftite şi date jos de pe piedestal politica, literatura, muzica,
cinematografia, presa, televiziunea şi tot ceea ce mai înseamnă viaţa noastră
de sfîrşit de secol XX şi început de secol XXI.
Un stilist desăvîrşit
Acest farmec bizar, crud şi în acelaşi timp
delicat, pe care ni-l dezvăluie volumul Foxtrot XX, este legat, cred, în primul
rînd, de curajul sincerităţii, de autenticitatea trăirilor şi a expresivităţii
răsfrîngerii acestora în scris, pentru că disperarea autorului pare una
organică, de natură biologică, nu o deformare voluntară de atitudine, un delir
literar, deşi Răzvan Petrescu este un stilist desăvîrşit. Scrisul său este unul
interior, situat la antipodul „tragicului declarativ“, iar paginile îşi trag
seva din această sinceritate a unui om inteligent şi sensibil, pe care nevoia
de a scrie, de a lăsa o urmă care să-l scoată din anonimat şi să se salveze de
la moarte l-a determinat să renunţe la o comodă profesie de doctor pentru „a se
amuza“ în scris de „inconsolabila grosolănie a lumii“. Furia de a trăi într-o
„lume avidă de suprafeţe şi mioriţe“, călăuzită de principiul „merge şi aşa,
definitoriu şi linear“, se transformă organic în „furia de a scrie“, pe care
întîlnirea cu Mircea Martin o oficializează în ceea ce numim, îndeobşte,
scriitor. Un scriitor a cărui valoare a fost confirmată de critici şi de
numeroase premii, dar care i-a lăsat (dilatată poate) disperarea artistului
obligat să meargă la un serviciu sufocant şi să adune astfel frustrările
tuturor cărţilor ce ar fi putut fi scrise, dar nu au fost. O disperare pe cît de
omenească, pe atît de lipsită de convenţional şi de lamentaţii patetice.
În Foxtrot XX, Răzvan Petrescu a reuşit să
ne ofere o „mixtură […] semănînd cu timpurile în care trăim“, atitudinea şi
tonul păstrînd însă eleganţa ritmurilor sugerate de titlu. Jurnal, eseuri,
revista presei, recenzii neconvenţionale de carte, pseudocritici de film,
interviuri, chestionare, topite toate într-o carte în acelaşi timp demascatoare
şi delectabilă, un răsfăţ ludic şi (auto)parodic generat de un spirit critic ce
inervează la maximum capilarele receptării. Scriitura lui Răzvan Petrescu este
ironică şi, prin urmare, duplicitară. Fragmentele autobiografice prilejuiesc
evocarea primei întîlniri cu Mircea Horia Simionescu, a cărui descriere pare un
portret în oglindă: „Luminat interior de-un bec care nu se mai fabrică, un om
ce-ar putea părea straniu de n-ar fi vesel-disperat-exasperat“, dar şi
înregistrarea cuvîntului scris pe stîlpi şi care simboliza conectarea la
civilizaţie: FUCK. Frînturile de amintiri de la Cenaclul Universitas recompun
silueta agresivilor Horia Gârbea şi Radu Sergiu Ruba, confirmînd
inconfundabilul talent de portretist al autorului: „primul care lua cuvîntul
armat era Gârbea. Numele i se potrivea. Bănuiesc că şi înfăţişarea. Scund,
plinuţ, tuns scurt, cu ochelari, un zîmbet ascuţit subţire ca al motanului din
Alice şi o frază de o politeţe rece, geometrică, executa din dreapta
profesorului tot ce zbura prin sală, în aşa fel încît pînă şi textele care ţi
se păruseră acceptabile la lectură căpătau, sub loviturile dese ale riglei lui
Horia, aspectul cubist al unor palme de şcolar“. Desfiinţat de cei doi, Răzvan
Petrescu este apărat de Ion Bogdan Lefter, care se alege, „nevinovat, cu
gratitudinea“ sa pe veci.
Comentînd filmul Senatorul melcilor de
Danieliuc, pe care îl consideră unul dintre cele mai bune filme româneşti
făcute vreodată, Răzvan Petrescu conturează un grandios portret al României:
„Sinistru-comico-tristă, naivă, tembelă, amară, înduioşătoare, superficială
pînă la fundaţie, barbară, cu mintea plină de clişee din cele mai vechi timpuri
şi de toate tipurile, automatisme pitoreşti – cum ar fi plăcutul automatism de
a trăi fără scop – şi neliniştitoare pentru cineva privind acest bîlci
de-afară, din ploaie, cel mai exact fiind surprinsă magica trăsătură care ne dă
sens, lipsa de sens, absenţa ridicol inocentă a tragicului, naţionalul lasă,
dom’le, că n-o fi foc, chiar atunci cînd e“. În plus, ascultînd „limba de lemn
armonioasă ca un făcăleţ de la Fondul Plastic“, ce se revarsă printre dinţii
unor iluştri reprezentaţi ai poporului, ca Păunescu, Vadim, Iliescu, concluzia
nu poate fi decît una: „Românii dau impresia că vorbesc într-o limbă
asemănătoare cu româna“.
O drastică şi incomodă fişă de
temperatură morală
În paginile din „Bîlciul presei“, ideile grele
de genialitate ce umplu paginile unor reviste ca Noi a lui Dinu Săraru, România
Mare, a ştim noi cui, ori Naţiunea lui Ion Coja îşi găsesc prelungirea în
ideile ademenitoare din Prostituţia, Bordel, Fufa, Cocheta ş.a. Aşa cum nu-i
decît un pas de la „Păunescu care plînge pe rime“ pînă la gîdilatul zonelor
erogene cu pene din revista El şi ea, dar „cum zone erogene cu pene n-au decît
păsările, şi nici ele toate, trebuie găsită iniţial pasărea potrivită, apoi o
gîdili. Cică rîzi de te prăpădeşti“. Dar nu trebuie să ne facem probleme,
autorul ne linişteşte din nou, oligofrenia e doar o întîrziere mentală
„subculturală“. Răsuflăm uşuraţi!
Mai ales că autorul este de acord cu un
purtător de cuvînt al unui fost partid important, care afirma cu convingere că
sînt multe ţări care au de învăţat de la noi: „Desigur, depinde însă de
perioada istorică. Cei din Antichitate ar putea, de exemplu, învăţa de la noi
principiul motorului de Dacie. ş…ţ Japonezii premedievali, cum se dezleagă un
rebus. Romeo, cum să stai în balcon chiar şi atunci cînd se trage în tine“.
Continuarea unor raţionamente şi asocierile
din fiecare pagină sînt frapante prin subtilitatea nuanţelor. Recurgînd deseori
la tuşe caustice, luciditatea amară a lui Răzvan Petrescu îi întocmeşte lumii
în care ne zbatem cu toţii o drastică şi incomodă fişă de temperatură morală,
din care iradiază însă un umor fin, delicios. Dar tare trist! Şi asta într-o
lume în a cărei noimă nu crede, dar pe care a descris-o încercînd să se
salveze. O lume fără scop, dar care capătă, „uneori, momente de insuportabilă
frumuseţe“, fiul, Andrei, căruia îi şi este dedicată cartea, fiind, pare-se,
cel mai preţios.
Un prozator nedreptatitanda ranu - Joi, 20 Noiembrie 2008, 13:56
Razvan Petrescu este un prozator de mare forta, subtil si rafinat. Felicitari autoarei pentru articol si revistei pentru ca nu il uita.
Mai vrem...Anca Dumitrescu - Joi, 20 Noiembrie 2008, 20:48
Ca să citești scrierile lui Răzvan Petrescu trebuie să ai o sănătate de fier. Textul te ia pe sus, te aruncă la pământ, te izbește cu capul de pereți, tu râzi, nu știai că ești masochist, dar nu ai timp să te bucuri de descoperire că primești o bâtă în cap, îți face bine, că tot îți pierduseși respirația. De notat că lectura lasă sechele, de pildă eu mă uit acum la știri la TV fără sonor și, în general, evit să mai ies din casă. Răzvane, mai vrem...
tot ce s-a spus aici despre proza lui Razvan Petrescu e meritat...Bogdan Suceava - Joi, 20 Noiembrie 2008, 22:52
Ma bucur sa vad ca exista real interes in proza lui Razvan Petrescu! Imi place si cronica, si imi plac si comentariile precedente.
Am avut onoarea sa lucrez doua volume la Editura Curtea Veche avandu-l pe Razvan Petrescu drept redactor de carte. E un profesionist desavarsit, unul dintre cei mai buni din mediul editorial romanesc, si din pozitia de redactor de carte m-a ajutat cu observatii inteligente si profunde despre textele in lucru. L-am ascultat si bine am facut. E un om de care trebuie ascultat (desi, in general, nu am obiceiul sa urmez sfaturile), intuitia lui literara si editoriala e incredibila.
Un Diogene printre noi...Dumitru Radu Popa - Vineri, 21 Noiembrie 2008, 14:11
Razvan Petrescu, in plina zi, cauta cu lumanarea aprinsa UN OM... Adica, ceea ce a mai ramas din umanitate in vremea dez-umanizarii, a transcendentei vide, a rasu-plansului general. O face la cea mai inalta tensiune a ideilor, cu un stil precis dar si inselator, caci nu-ti dai seama cand zambetul se transforma in grimasa de durere... Dana Pirvan-Jenaru, unul dintre cei mai straluciti critici tineri de zi, i-a facut o vivisectie (Razvan e medic!) absolut remarcabila. Iar Observatorul... demonstreaza inca o data ca pretuieste veritabile valori literare si critice!
Foxtrot perfidAnamaria Beligan - Duminica, 23 Noiembrie 2008, 10:51
Excelent articol! Confirma entuziasmul pe care l-am simtit la lectura Foxtrotului.
Razvan cel Trist, care a parasit solara disciplina a radiologiei (o forma perversa de cinema, in cazul lui) pentru a deveni invatacel al Marilor Lusitani, magisteri supremi in arta alchimiei literare, te invita, draga cititoare, la un foxtrot perfid, promitindu-ti puncte G si purtindu-te ireversibil, din trap in galop, spre abisuri halucinante, populate de monstrii lui Goya si de gloatele lui Gerula. Ca apoi tot el sa te salveze, pe inimitabile ritmuri de jazz.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters