OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce cauta un rocker de 47 de ani la un concert Metallica? Raspunsul, paradoxal de simplu, este unul derivat din celebra sintagma a romanelor politiste – cauta femeia. La un concert rock se obtine o satisfactie de genul implinirii erotice, mult mai subtila decit simpla copulare.

Sorin Dorneanu de la Suceava a indraznit sa ia in piept oboseala trenului si nicotina tigarilor „Carpati“ fara filtru, sa ia in burta stella nenumaratelor beri, pe canicula bucuresteana a zilei de 9 iunie 1999, pentru a-si implini o nevoie organica: ingurgitarea unui spectacol monstruos de adevarat! Profesionist al ascultarii muzicii, Dorneanu descoperise Metallica din 1984 pe un disc-compilatie polonez intrat in tara neoficial. La un chef de ziua cuiva din biroul unde proiecteaza imbunatatiri funciare, Dorneanu a pus Creeping Death de 15 ori! Nimeni n-a protestat. In halul de ameteala in care ajunsesera cu totii, tropaitul pe mese a fost sublimarea si – pe alt plan – consacrarea formatiei la nivelul unei comunitati aparent izolate. 15 ani mai tirziu, Dorneanu – cunoscut pentru colectia impresionanta de muzica rock si renumit pentru faptul ca nu iese la concerte nici in urbea natala – a descalecat la tribuna Stadionului National, unde s-a desfasurat cel mai tare concert al anilor post-revolutionari. Ironie a soartei, chiar pe locul unde paradele comuniste de trista amintire adunau cu forta multimi sictirite si docile, 45.000 de rockeri veniti din toata tara (unii chiar din Ungaria) au celebrat evenimentul in stilul caracteristic miscarii underground. M-am intrebat, nu o data: ce s-ar fi intimplat daca Ceausescu ar fi avut inteligenta sa lase rockul (nu doar ceaceacul Flacara) in libertate si sa permita aducerea trupelor celebre, luind si bani de la „supusi“ pentru circul oferit? Probabil ca astazi era inca in viata si presedinte – pe viata…
Jason Newsted, basistul metallicilor pe-atunci, declara in interviul televizat ca este impresionat de comunicarea instantanee stabilita intre el, ca membru al unei formatii celebre, si oricare rocker din public, din orice tara. Cele 60 sau 90 de secunde in care privirea obosita se incruciseaza cu privirea dornica si darnica a omului din fata scenei inseamna o regenerare pentru basist si o confirmare pentru fan. In acel rastimp se transmit, fara vorbe (o imagine face cit o mie de cuvinte), sentimente ce dospesc de peste 10 sau 14 ani! Asta sterge toata oboseala deplasarii si mizeria gesturilor nesocotite (gen aruncatul sticlelor pe scena). Artistul recapata energie, ascultatorul capata incredere.

Dar magia comuniunii rockeresti se intinde pe mai multe paliere. Erosul este unul important. Cine vine la un concert rock nu o face pentru ca aici sexualitatea s-ar manifesta fara jena, cu indecenta si libertinism blamabil, asa cum isi inchipuie moralisti de toate soiurile convertiti peste noapte de la marxism la crestinism. Rockerii alcatuiesc un gen de oameni (probabil o minoritate, as zice) care, desi se simt bine impreuna, n-ar trai gregar si promiscuu pentru nimic in lume. La un concert rock nu te lipesti de o tipa necunoscuta si nu capeti o inghititura de vodca daca n-ai cumparat-o impreuna cu prietenii (vodca, nu tipa!). Controale de politieni si baraje de bategarzi nu vor fi capabile sa impiedice intrarea sticlelor si stimulentelor pe stadion, nici revarsarile de energie, nici nu vor stavili impulsivitatea fanilor excitati…
Pentru ca erosul pluteste in aer. Este ceva care tisneste din trupurile tinere, de sub rotundul unei fuste mini, din cuibul unde o pasare maiastra si-a depus ouale tuguiate, din muschiul crud intins pe spatele vreunui atlet stincos, de prin pletele descatusate ale ambelor sexe, din privirile indragostitilor de toate virstele. Te pierzi in mijlocul multimii, sub raze stroboscopice de lasere multicolore, te lasi dus de ritmul pistonat la peste 250 MW si sedus de unduirea mistica a trupului de alaturi. Ce ti-ar mai trebui ca sa atingi starea de catharsis? Nici nu stii cind oasele tale incep sa vibreze deodata cu basul lui Jason, sa tremure la rapaiala betelor lui Lars! Sufletul o ia razna pe riffurile lui Kirk, iar vocea se contopeste cu a lui James:

So Close No Matter How Far
Couldn’t Be Much More From The Heart
Forever Trusting Who We Are
And Nothing Else Matters.
Doua ore si un sfert a tinut „ritualul“ metallizarii. Suficient pentru doua decenii si un sfert de cind adulmecam intiia oara un concert cu Sfinx, FFN, Curtea Veche Nr. 43 si Catenele? In rock, la fel ca si in eros, niciodata nu poti spune destul-mi-i! Doar daca esti mort sufleteste!
Rockerii sint tipi cu resurse nebanuite. Am vazut in noaptea aceea, stind pe rigola Garii de Nord in asteptarea trenului, studenti din provincie care citeau Baudrillard sau cursuri pentru examenele in toi. Iar eu, ca si Sorin Dorneanu, n-am putut dormi mult timp, prelungind cu parcimonie magia unei stari euforizante, obtinute din atit de putine ingrediente…