OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu i-am cunoscut in mod direct. Din contra, mai mult mediat. Eu eram fata cuminte, care avea un frate tacanit, rebel si artist, evident, foarte special. Ca toti tinerii speciali pur si simplu. De aici mi se trage. Ascultam fara sa vreau Rolling Stones. imi placeau, fara nici un fel de implicare. ii ascultam, dar neempatic, nu insemnau pentru mine altceva decit muzica. Ca si alte trupe pe care fratele meu le asculta. Eram sora mai mare si mai natinga educata de fratele mai mic. Numai ca, desi viata mea nu a fost influentata cu nimic de povestea, mitul, legenda etc.

Rolling Stones, i-am cunoscut si apoi i-am inteles si acceptat ca pe un fenomen. Si i-am tot citit refelctati in ceilalti, de la indivizi pina la social. Si, da, sint un fenomen.
Fiind total necompetenta in ale muzicii, nu stiu cit anume din toata povestea Rolling Stones este adevar si cit mistificare, cit anume este adevar si cit construct cultural. Cert este ca au influentat generatii intregi, nu doar individual, ci social. Le-au fost scut, le-au dat sens si, nu ma sfiesc sa spun, o forma de identitate. Multi se proiectau in ei si, ca adolescenti, se legitimau identitar prin ei. Sigur ca intr-o societate totalitara, „total totalitara“, unde totul este ratie, unde nici chiar respiratia nu-ti mai apartine, sa asculti Rolling Stones este un gest de fronda suprema. Si cred ca, cel putin in Romania, ei au reprezentat pentru sute de oameni, in primul rind, fronda. Pentru altii, probabil, doar fronda generationista, asa, copiii impotriva parintilor, tinerii impotriva celor mai putin tineri.
Ce mai reprezinta ei acum, cit mai sint din ce erau si daca mai sint autentici e prea putin important. Chiar si numai pentru faptul ca vor concerta pentru generatiile pentru care au fost fronda, chiar daca acum au devenit nostalgie, si tot are sens. Nu conteaza ce, cum si cit mai sint acum. E un tip de faima mult prea complex construita si cu mult prea multe implicatii ca sa fie simpla faima. De la fronda la nostalgie e un drum extrem de greu si de lung si o lupta cistigata. isi merita faima.

Editura Rao a publicat un volum, hai sa-i spun monografic, de fapt un volumoi, care se numeste Blue, Black &White. Povestea Rolling Stones, scris de Ioan Big. Dincolo de istoria trupei, de o prezentare amanuntita a drumurilor lor si o incercare de pozitionare a trupei in lumea muzicala mondiala, textul are in el acest aer nostalgic de care va spuneam mai sus. Se simte imediat implicarea emotionala a autorului, contributia lui personala, pe alocuri usor subiectiva, dar un subiectivism tandru si nenociv. O carte substantiala care pastreaza distanta de rigoare, este totusi un studiu si nu o insiruire impresionista a faptelor. Numai faptul ca autorul prefera sa o numeasca „Povestea“ Rolling Stones si nu legenda, mitul, fenomenul etc. Chiar daca e din seria „Mitologii subiective“, si e construita din trei: povestea voastra, a mea si adevarul. Rolling Stones dovedesc o formula culturala ce tine de normalitate si nu de fabulatie. Ca tot ce au trait generatii intregi a fost autentic si nu mistificare. in plus, cartea incepe cu un dosar, nici nu stiu cum sa-i zic, de amintiri-opinii-pareri ale citorva dintre fanii, iubitorii, pasionatii trupei rock, incepind, evident, cu Florian Pittis, apoi Dumitru Ungureanu, Matei Florian, Paul Cernat, pina la studenti care se intereseaza de trupa s.a.m.d.

De exemplu, Paul Cernat recunoaste ca, pentru el ca ascultator, „ei nu reprezinta un reper obligatoriu. ii respect, ii ascult, uneori cu placere, dar fara entuziasm. Mai nou, ma irita putin fitele lor de batrinei vesnic tineri si rai... Cred insa ca o carte despre ei se impune, fie si numai ca un omagiu adus celei mai longevive trupe din istoria muzicii rock. O trupa vie, care a stiut sa treaca prin metamorfozele necesare fara a-si trada, in mod esential, identitatea. O carte despre Stones ar fi si o carte despre istoria rockului, o carte despre arta de a supravietui simultan in muzica buna si in showbiz“. Deci, ramin. Daca ii poti parcurge fie si pentru ce si cit inseamna in istoria muzicii rock, ramin. Matei Florian se incumeta sa ii numeasca o institutie.
Citeva lucruri dragute, din pacate prea putine, despre ei. Ioan Big le imparte istoria in trei, prea mult spus curente: Blue, anii ’60, cind trupa era infleuntata de Blues; Black, anii ’70, absorbind muzica de culoare, de la Soul la Gospel, de la Funk la Disco, si White, incepind cu anii ’80, cind sint pur si simplu marca Rolling Stones, fara sa mai conteze influentele. Trei culori si, daca ne gindim la cit de mult au influentat si filmografia mondiala (de la Sorsese, Godard si Antonioni la David Fincher, Julien Temple etc.), e o impartire semnificativa, inteligent si subtil aleasa.

Opinia generala este ca „virful Rolling Stones se pierde undeva in ceata anului 1972“. Sint numiti „modele absolute ale muzicianului de rock, trubaduri ai civilizatiei moderne, care valideaza visele si aspiratiile unor generatii intregi“. Au fost cei cinci: Brian Jones, Bill Wyman, Mick Jagger, Charlie Watts si Keith Richards. Din Wikippedia: „Rolling Stones este o trupa britanica care a facut parte din „Invazia Britanica“ la inceputul anilor ’60. Trupa a fost infiintata in Londra in 1962 de Brian Jones, si apoi a fost unita de parteneriatul cu solistul Mick Jagger si chitaristul Keith Richards. In timpul turneului din 1969 prin America, Rolling Stones a fost numita adesea Cea mai mare trupa rock din lume. Au avut 55 de albume cu compozitii originale si compilatii si au avut 37 de single-uri de top. Au vindut peste 200 de milioane de albume in toata lumea“.
ii vom vedea, asculta, verifica pe 17 iulie la Bucuresti.