Robert, personajul nostru, este un
autodidact feroce – scotoceşte neobosit librăriile şi
bibliotecile, ba citeşte în fiecare noapte şi la serviciu.
Din cauza asta, preferă schimbul de noapte, în care veghează
maşinile şi citeşte. Ambiţia lui este să-i citească pe toţi
marii filozofi. De la antici la medievali, marea perioadă clasică,
şi contemporanii, în măsura posibilităţilor. Vînînd
cărţi aşteaptă ora deschiderii singurului anticariat, se duce pe
urma anunţurilor din presă („Vînd cărţi: pentru clienţi
cu discernămînt“ – şi discernămîntul lui Robert nu
poate fi pus la îndoială!). Iar ambiţia lui secretă este să
treacă examenul de admitere, devenind astfel student al
universităţii din oraş, bineînţeles la secţia de
filozofie. Cămăruţa lui e tapată literalmente cu cărţi, abia
dacă mai este loc pentru patul larg şi pentru soba cilindrică de
tuci. Iarna, soba se încinge, uneori plita bate în roşu,
cărţile se încing şi ele, aerul e prea puţin, dar toate
acestea i se par foarte potrivite cu idealul auster al vieţii sale.
Părinţii lui, copilăria – toate acestea ar presupune capitole în
plus şi personaje secundare.
Robert mănîncă la cantină şi
pune cartea deschisă pe masă, lîngă şerveţel. Din cauza
asta, ţine să fie singur la o masă, aşa că preferă să fie
printre ultimii. Salută ospătăriţele foarte politicos, aşa că
femeile îl servesc cu toată seriozitatea. Pe stradă se
deplasează cu repeziciune ca să recupereze orice clipă pierdută.
Ce înseamnă deplasarea între două puncte: un interval
care nu se socoteşte nicăieri. Doar că, sănătos şi tînăr
fiind, îl încearcă permanent dorinţele sexuale: era ca
o jignire. În cele mai nepotrivite momente, sexul lui se
întărea ca porţelanul. Uneori ospătăriţele trăgeau cu
ochiul şi apoi chicoteau în oficiu. Democrit dezaprobă sexul
– plăcerea nu trebuie să depăşească intelectul. Nici măcar
Epicur nu-l aprobă şi spune că omul trebuie să fie norocos ca
acesta să nu-i cauzeze. Sfîntul Augustin susţine că Adam şi
Eva n-au avut contact sexual cît au fost în Paradis şi
că, dacă n-ar fi gustat din măr, Adam ar fi putut să-şi impună
voinţa asupra membrului sexual ca asupra restului trupului. Desigur,
mai era şi dragostea, dar aici Nietzsche pusese pentru el lucrurile
la punct. Dar toţi aceşti filozofi nu-l scuteau pe Robert de tot
felul de dorinţe neclare, de viziuni încîlcite, în
care el performa. Cearşafurile trebuiau date la spălat, după ce,
mai întîi, cu apă rece, scotea el însuşi petele
ca nişte hărţi. De fapt, pasajul acesta ar putea fi foarte bine
scris de Michel Houellebecq, aşa că trecem mai departe.
Cînd lucra în schimbul de
dimineaţă, se întorcea seara acasă, la închiderea
bibliotecii, şi trecea pe lîngă geamurile mari ale autogării
din vecini. Lumină scăzută şi lume multă înăuntru, unii
aşteptau autobuzele de noapte, alţii ascundeau cîte-o sticlă
din care trăgeau pe furiş. Unii probabil găseau aicea adăpost.
Fumul de ţigară plutea în spaţiul neaerisit, undeva pe la
mijloc, ca un nor coagulat. În această înghesuială
insalubră vedea în fiecare seară o fată subţire, cu ochi
mari, căprui şi lipicioşi. În faţa unei asemenea priviri
degeaba erai îmbrăcat. Degeaba se interpunea geamul mare şi
aburit.
Într-o seară, Robert bea o
sticlă întreagă de vin ca să-şi facă puţin curaj, şi-şi
spune: „De ce nu?“. Şi-a pus fularul, a ieşit din casă şi a
intrat în holul acru al autogării, imediat ea l-a reperat, i-a
cerut o ţigară şi el a servit-o. Era rece în sala aceea cu
ciment pe jos. La el era cald. A invitat-o cît să
se-ncălzească măcar. I-a spus ce sobă are. O chema Tetina.
Şi astfel, de cîte ori se ivea
în uşa sălii de aşteptare, ea se descotorosea de orice
inoportun se-ntîmpla să fie lîngă ea şi-l urma pe
Robert afară. Pe urmă învaţă drumul, vine singură şi
ciocăneşte uşor la uşă. Îi auzea paşii încă de pe
scări. Urechile lui îl învăţară pe de rost. Robert
lăsa cărţile şi făcea dragoste atletic, excesiv, cu pasiunea
celui stătut. Aşa ceva cărţile nu-i puteau da. Nici mirosul, nici
zgomotul acela de sucţie. Ea închidea strîns ochii şi
ridica picioarele luminoase în semiîntunericul încăperii
lui. Flacăra arzătorului din sobă sălta pe pereţi, peste cărţile
în stive. Pe ea n-o interesau cărţile, n-o interesau
discuţiile, o interesa un singur lucru, şi acesta la nesfîrşit.
Şi el o lua de fiecare dată de la capăt, de parcă ar fi vrut să
scoată din sine un diavol care-l sustrăgea de la lecturi. Ea
miorlăie şi se contorsionează ca o pisică. Pasajul acesta ne-ar
cere de fapt arta recunoscută a lui Pascal Bruckner.
Seara o găsea de-acum aşteptîndu-l
deja pe scări, în întuneric. Pînă la urmă rămîne
gravidă şi îi spune prea târziu. Cică n-ar fi fost
sigură. Dar el să nu-şi facă probleme, va rezolva ea cumva, a mai
rezolvat. Speriat, el n-o mai primeşte, o urmăreşte prin geamul
mare al autogării şi ea parcă-l vedea în întunericul
de-afară, cu ochii ei mari. Trece timp în care pare că nu se
întîmplă nimic. Apoi ea dispare o vreme, se retrage
undeva la mama ei, şi acolo (după cum va afla mai tîrziu)
naşte un băieţel, de 2,800 kilograme, debil şi plîngăcios.
De fapt mama îi mai ţinea un copil, dintr-o relaţie
anterioară. Revine după o vreme în oraş, îşi reia
locul pe scări, dar el, precaut, încearcă să se
descotorosească de ea. Devine ferm. După cîteva săptămîni,
Robert găseşte în uşă o citaţie (mai mult ca sigur citită
de toţi vecinii): era somat să se prezinte la un proces de
stabilire a paternităţii. Constată că, în condiţiile
acestea, se concentrează cu tot mai multă greutate asupra textelor
aride ale lui Kierkegaard. Filozofii aveau dreptate: sexul
prejudiciază fibra spiritului. Testul se face la Bucureşti şi
demonstra că paternitatea lui nu se exclude – nu se exclude.
Altfel, o experienţă umilitoare. Mai aveau să treacă cîţiva
ani pînă la indubitabilele teste ADN. El s-a dus pînă
în Capitală cu avionul (primul lui drum cu avionul), ea s-a
dus cu trenul. Acolo nu şi-au vorbit. Pe bănci mai aşteptau şi
alte perechi, strigate pe rînd, unii se prefăceau că nu se
cunosc pînă cînd îi vedeai că intră împreună.
Rezultatele au sosit peste cîteva zile.
Avocata, o femeie între două
vîrste, încă frumoasă, îmbrăcată într-un
deux-pièces sever, a clătinat din cap răsfoind dosarul,
probele, şi i-a spus: „Un tînăr ca dumneata, cu o femeie
din categoria aceasta! Cum ai putut?“. Apoi: „Dacă mă gîndesc
bine, ar fi o soluţie...“ Avocata intuise şi ea ce viitor i se
cuvenea unui bărbat studios ca el. Îl cheamă să pună la
punct o strategie. De fapt un adevărat complot. Ţinînd cont
de complexitatea juridică a lucrurilor, cel mai bine le-ar putea
continua, să zicem, un scriitor familiarizat cu tenebrele domeniului
– John Grisham, bunăoară. Pînă una-alta, lui Robert i se
stabileşte o pensie alimentară, cu obligaţii retroactive – o
sumă destul de mare de bani. Tetina îl mai caută (aveau
aproape o dependenţă reciprocă) şi se ceartă de fiecare dată.
Dar, fatalmente, mai fac şi dragoste din cînd în cînd.
El constată cu această ocazie că furia e un bun afrodiziac.
Află, în răstimp, şi mai mult
din întîmplare, că ea îl plasase pe micuţ la Casa
Copilului şi avocata are un moment de jubilaţie. Îl
instruieşte care trebuie să fie paşii următori, dacă va lăsa
panica şi va avea diplomaţia necesară. Reacţia lui de a se apăra,
de a-şi apăra viitorul, provenea dintr-o îndreptăţire
naturală, care, aşa cum spune Locke, trebuie să stea, în
principiu, la baza legilor juridice. Avea dreptul lui la o viaţă
demnă, ori măcar rezonabilă. Aşa că îşi îndulceşte
tonul şi chiar mai toarnă vin în pahare: „Deci banii nu îţi
mai revin ţie, ci merg de fapt la Stat sau la Casa Copilului. Dacă
eu fac recurs, şi tu recunoşti că nu eu sînt tatăl (scrii
de exemplu o scrisoare unei prietene, scrisoarea îmi parvine
mie etc.), îţi pot înmîna toată această sumă
retroactivă“. Şi-ar putea cumpăra multe lucruri pe care şi le
doreşte. Ce îşi doreşte ea e să meargă amîndoi la
mare cu banii aceştia. Să trăiască două săptămîni
regeşte.
Ea e de acord, dacă el mai face
dragoste cu ea ca dinainte. Observă că sexul o înmoaie şi că
în astfel de momente poate face cu ea tot ce doreşte. Imediat
ce răreşte ritmul, pe motive cum ar fi că trebuie să se
pregătească pentru examene, ea se bosumflă, devine suspicioasă,
îl priveşte încruntată şi are îndoieli în
privinţa bunei lui credinţe. Nu mai e sigură că va scrie
scrisoarea aia. Ca urmare, el o ia cu asalt, dovedindu-se un adevărat
campion, cu atît mai abitir cu cît avocata începuse
să devină şi ea sceptică. Alte procese îi intraseră pe
rol. Totul depindea acum de energia lui, de capacitatea de
convingere. Tetina îşi spăla lenjeria în lighean şi o
atîrna deasupra sobei. Tot acest haos îl exaspera pe
Robert. Ducea dorul sălilor aproape pustii de lectură, cu mirosul
lor de praf şi celuloză dospită.
Pe măsură ce se-apropie procesul, pur
şi simplu n-o mai lasă să iasă din cămăruţa lui, o
înnebuneşte. O aduce la exaltare. Ea nu se mai îmbracă
ore întregi, el adoarme de cîteva ori în
schimburile de noapte, pierde cărţi pe care le uită în
autobuz. Între acte, o închide în casă cu cheia şi
iese să se revigoreze cu un vin roşu şi să se laude prietenilor –
cît e de epuizat, cum se adaptează la excesul erotic trupul
masculin şi are nevoie din ce în ce mai mult. Nu mai riscă
s-o lase să iasă, să-şi contacteze prietenele (personaje
secundare) care-o sfătuiau probabil împotriva lui. După un
astfel de tur de forţă, ea, topită, scrie în sfîrşit
scrisoarea în care recunoaşte faptul că altcineva e tatăl,
cu totul altcineva, că regretă mult tentativa de a-l împovăra
cu un lucru de care nu-i vinovat, periclitîndu-i astfel
studiile şi tot viitorul. În noaptea de dinaintea procesului o
isterizează pur şi simplu. Ochii ei lipicioşi aveau pupilele
mărite.
În faţa completului recunoaşte
spăşită că a minţit. Nu văzuse altă soluţie. Pînă la
termenul legal de recurs, Robert o ţine literalmente în pat.
Îşi ia pentru asta toate zilele restante de concediu. Mîncarea
de la cantină aproape că se dovedeşte insuficientă, viteza cu
care se deplasa pe stradă creşte şi aceasta. Dacă ar fi putut,
s-ar fi aflat în două locuri concomitent, sau chiar în
trei: în cămăruţa aglomerată, la cantină şi la
bibliotecă. Apoi, într-o zi, găseşte în cutia poştală
sentinţa finală, rînduri înghesuite şi o jumătate de
pagină plină de ştampile şi semnături. Robert e disculpat
definitiv. Şi răsuflă uşurat.
În acea seară ea se aştepta la
un tratament ca de obicei, la performanţe, sperase chiar că el va
aduce o sticlă de vin, dar în loc de asta Robert îi
agită pe sub ochii aceia dilataţi sentinţa, apoi îi adună
lucrurile grămadă, o alungă, o loveşte chiar, pentru că se
lipeşte pasivă de uşă şi părea că nu-l ia nici pe departe în
serios.
„Nu mai da aşa în mine! Şi nu
în burtă. Pentru că sînt iarăşi gravidă, prostule!“
îi strigă ea, pînă la urmă, în faţă.
Sfîrşit.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters