OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mona Muscă a anunţat, duminică, într-o conferinţă de presă, că nu va mai candida pentru viitorul Parlament, nici la vreun partid, nici independentă: „Nu sînt membră a nici unui partid. M-am retras din viaţa politică fără intenţia de a reveni în alegeri“. Justificarea: „Mi-am pierdut încrederea în modul în care funcţionează în România instituţii ce ar trebui să asigure identitatea unui stat: Parlamentul, Guvernul, Justiţia“. Şi adaugă: „Nu pot să candidez pentru a mă integra într-un sistem în care nu mai cred“. Dacă anunţul nu era urmat de justificarea cusută cu aţă albă, probabil că Mona Muscă ar fi dobîndit stima noastră. Necandidatura sa era un gest firesc şi necesar. Ar fi oferit un pilduitor exemplu altor informatori – ar fi impus o anume penitenţă, o tăcere şi o recluziune prea puţin obişnuite în „spaţiul mioritic“. Un simplu anunţ ar fi fost suficient. Ar fi arătat că a învăţat ceva în cei doi ani de cînd CNSAS a acuzat-o de „poliţie politică“. Numai că Mona Muscă aruncă „vina“ de a nu mai candida către alte instituţii, către sistem.

 

Altceva şi alţii sînt răspunzători de faptul că ea nu mai candidează. Problema nu este la ea, ci la sistem. Ea, probabil, ar fi vrut să candideze, dar alţii sînt nerecunoscători. Aşa că mai bine reluăm şlagărul cu Parlamentul care nu mai funcţionează cum trebuie, cu Justiţia care este blocată şi coruptă etc. Există în retragerea Monei Muscă (în necandidatura sa) şi ceva sublim, dar şi ceva abject. Sublimă este puterea de a face pasul îndărăt, de a nu forţa simpatii şi iertări, de a părăsi o corabie pe care memoria e scurtă, iar compromiterile – la modă. Retragerea sa ar fi putut fi exemplară dacă i-ar fi invitat şi pe alţii – cum mult mai profunde legături cu Securitatea – să nu candideze. Gîndiţi-vă cum ar fi sunat o invitaţie a Monei Muscă adresată domnilor Voiculescu, Merce, Vadim şi Păunescu, toţi actuali parlamentari, să nu candideze! (Enumerarea aceasta îi are în vedere nu doar pe zeloşii informatori şi ofiţeri, ci şi pe cei care au slujit cultului personalităţii lui Ceauşescu.) Numai că Mona Muscă n-a dorit să zgîndăre „sistemul“. Chestiune care ne îndreptăţeşte să privim şi spre partea abjectă a situaţiei. Retragerea sa nu pare asumată, Mona Muscă nu este convinsă că, din raţiuni morale, n-ar trebui să mai candideze, există un regret nedisimulat, există un transfer de vinovăţie de la propria-i persoană către alte orizonturi.

 

Sigur că am fi îndemnaţi să privim jumătatea plină a paharului. Cînd parlamentari cu adînci legături în sistemul comunist nu-şi pun problema retragerii, nu-şi votează propria lustraţie, gestul Monei Muscă e bine-venit. Dar nu suficient. De fapt, problema este de ce mărturisirile despre colaborarea cu Securitatea sînt atît de puţine, atît de firave, atît de fragmentate, atît de justificative, de ce căinţa nu e completă şi eliberatoare. De ce purtăm scheletul din dulap cu noi, de ce-l parfumăm, de ce îl transformăm în jucărie nevinovată, în exponat de gală? Toate aceste sferturi de adevăr pe care le-am aflat despre colaborarea unora cu Securitatea nu ne-au produs revelaţii. Nu ştim mai mult despre comunism dacă o avem pe Mona Muscă material didactic. E prea puţin, mereu ne-am iluzionat că se vor produce clarificări, că lumea românească va fi mai lămurită şi mai luminată. De fapt, multe situaţii sînt anapoda, dar cred că situaţia aceasta are o posibilă explicaţie: pe de o parte, cei care au turnat n-au mers pînă la capătul mărturisirii, învelind totul în vorbe alambicate şi scăldate despre contextul politic, iar pe de altă parte, mulţi dintre noi am judecat chestiunea prea pătimaş, prea isterizat şi prea parţial.

 

Am înfierat-o pe Mona Muscă, am ridicat din umeri şi am invocat „neutralitatea morală“ cînd a fost vorba de Sorin Antohi, am cerut adevărul, dar am luat ce ne-a convenit din aceste poveşti, ne-am îndreptat tirul acuzator către Iliescu, dar nu ne-am pus problema colaborării în cazul lui Traian Băsescu, am făcut Rapoarte de condamnare a comunismului, dar l-am lăsat pe Pleşită să umble slobod, l-am găsit pe Cornel Todea printre turnătorii cu vechi state de serviciu, dar am oftat plini de compasiune cînd l-am auzit că a spus că-i pare rău, zicem că o respectăm pe Herta Müller, dar nu ne putem închipui, ca diriguitori ai ICR, că poate am greşit, poate am gafat. Cred că povestea turnătorilor s-a transformat într-un roman poliţist. Cine urmează? Pe cine vom mai bîrfi? Cînd vom mai spune „Vai, şi el, n-aş fi crezut“? E un roman poliţit în care nu ştim cine-i criminalul, cine-s victimele, nimeni nu face mărturisiri complete, dar suspansul e mare. Nesfîrşit.