OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum se poate scrie despre aceasta carte? Ma intreb, dupa un prim moment de dorinta totala de a face asta. Este un amestec alcatuit din scrisori – „sfirsitul lui ianuarie sau inceputul lui februarie 1981“, o mizgaleala“ pe „un plic oranj, scris de Simone“ – schimbate intre doi protagonisti reali, nonfictivi, Emil Cioran si Friedgard Thoma, si un comentariu, cind foarte „poetic“, vreau sa spun foarte ambiguu, lasind anumite zone nenumite direct, in suspensie, si asta pina la sfirsitul cartii, cind foarte „realist“, in stil de „proces-verbal“, napadit de amanunte care uneori il fac greu de urmarit.

Intrebarea pe care ti-o pui tot timpul, tu, comentatorul care nu esti in stare sa gusti placerile – foarte mari, in cazul citirii cartii de fata – ale unei lecturi inocente, este daca te afli in fata unei biografii romantate sau, pur si simplu, in fata unei biografii. Lectura ta oscileaza intre acesti doi poli, or, tu ai vrea sa o stabilizezi. Discuti un caz real de psihologie a iubirii intre un barbat de saptezeci de ani – dar care este totodata o fiinta exceptionala, un creator „de geniu“, cum se spune – si o femeie tinara si frumoasa, foarte instruita ea insasi si care continua sa citeasca mari autori, foarte sensibilizata fiind, prin insesi lecturile ei, fata de marele creator septuagenar, sau un text care a devenit un roman, un text in care scrisorile au fost atit de bine integrate incit totul, comentariu si scrisori, s-a omogenizat si a intrat in zona fictiunii?

Comentariul meu isi gaseste cu atit mai greu un unghi de situare in raport cu aceasta neobisnuita si pasionanta carte, cu cit eu ii cunosc destul de bine pe protagonisti: am fost de doua ori, in doua lungi vizite, la Cioran, cu prilejul a doua treduceri (Précis de décomposition si La chute dans le temps) pe care le-am facut din opera lui, si am avut lungi, placute si interesante discutii cu Friedgard Thoma, cu prilejul Colocviului „Cioran“, care are loc in fiecare an la Sibiu, de zece ani incoace, Colocviu organizat de profesorul Eugène van Iterbeek. Eu insami am scris nu numai despre opera lui Cioran, dar si despre intilnirile mele cu el, despre legendara lui mansarda (pe care o regasesc, cu emotie, atit de bine, de fidel descrisa de Friedgard Thoma in cartea ei), despre personajul charismatic care era Cioran in viata de toate zilele, despre contrastul dintre personajul fictiv pe care ti-l construiesti citindu-i cartile (un „Cioran“ arogant, batjocoritor, sceptic pina la cinism etc.) si personajul real, care te primea si iti vorbea cu o amabilitate fireasca, desigur nu lipsita de un anumit orgoliu ascuns, dar care putea sa para chiar, in anumite momente, timiditate.

Acest contrast se vede si in textul lui Friedgard Thoma, charismatica Friedgard Thoma, care m-a cucerit total de la prima ei aparitie. Am intrat pe usa in casa familiei Cioran din Rasinari. In jurul unei mese imbelsugate erau multi participanti la Colocviul „Cioran“, dar din prima clipa am stiut care este ea, era parca invaluita intr-o aura. Am inteles pe data si inteleg si acum de ce a iubit-o Cioran: dincolo de cuvinte, de orice explicatii. Ceea ce ar mai trebui sa inteleg ar fi puterea lui Cioran de a o iubi. Sa o cautam in acest citat din Colette, pe care el l-a transcris, pe data de 19 ianuarie 1981, pe un servetel, si care se refera la octogenara Marguerite Moreno, citat devenit motto al cartii Pentru nimic in lume: „Pour rien au monde elle n’eût renoncé à l’usage lyrique et vagabond de son extrême automne“, tradus in carte „Pentru nimic in lume n-ar fi renuntat sa-si savureze in stilul ei liric si boem toamna extrema“?

Sa o cautam adica intr-un fel de (pre)dispozitie a unui batrin care isi gusta – cu disperare poate, totusi, dar si cu un fel de rafinament hedonist – ultimii ani de viata, angajindu-se intr-o experienta totala a iubirii trupesti si sufletesti? Indiferent daca ma situez in registru real sau in registru fictiv (cel al unui roman condus de regulile determinismului univoc, deci ale verosimilului), aceasta solutie a angajarii (lui Cioran) autentice, dureroase intr-o iubire doar intr-un anumit fel impartasite (deci nu total) este acceptabila, intra in regula unui teribil joc. Cineva care scrie: „Dupa atitia ani simt din nou impulsul de a bea“ (Scrisoarea lui Cioran din Baden-Baden, 10 mai 1981) este cineva cu siguranta autentic in trairea lui. Cazul lui Friedgard Thoma este cu totul altul, dar tocmai pe asta se construieste chinul si intensitatea iubirii lui Cioran.

„Aceasta afectiune a Dumneavoastra – spune ea – m-a transformat (dupa ce am simtit) intr-un obiect, in timp ce eu ma realizez ca subiect in forma subtila a unei scrisori sau cel putin asa imi inchipui. Asadar dragule: M-ati aruncat in imediatetea (cuvintul nu exista in limba romana, n.m.) univoca a unei relatii fizice cind eu voiam duplicitatea erotica a legaturii «spirituale» (Scrisoarea lui Friedgard Thoma din Köln, 14.05.81, ora 16.00). Si mai afirma: „Nevoia de a spune ceva mi-o ascund de fiecare data in citate rasunatoare“ (Scrisoarea din 1/2.06.81, noaptea tirziu). Nu vreau sa spun prin toate astea ca Friedgard nu-i autentica in iubirea ei, dar ea este mai crispata, prin refuzul iubirii totale, dar si, mai ales, prin sentimentul care se degaja ca ea joaca totusi un rol, prin care stie ca va intra pentru eternitate in istoria marii literaturi.

Limitele intre care isi plaseaza extraordinara poveste de iubire sint marcate de ideea sinuciderii. La inceput o idee livresca, pe care tinara femeie o gaseste in opera lui Cioran si care o fascineaza: „Fara ideea sinuciderii m-as fi omorit demult“. Apoi, o idee ciudat asumata/neasumata, cu care se termina cartea: „Viata se poate sa nu fie simpla. Dar moartea ar fi putut sa fie mai simpla, daca la un moment dat ne-am fi decis sa ne sinucidem. Asta e punctul nodal: Cind trebuie sa fim in stare s-o facem?/Cioran nu a fost in stare“.
Poate ca autoarea nici nu si-a dat seama de aceasta trecere de la un plural la un singular, care ar putea genera o nesfirsita analiza.
Sinuciderea e intotdeauna un subiect bun pentru o poveste de iubire. Si – se pare – un inepuizabil subiect de a-l culpabiliza pe celalalt.