OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În anii debutului, Le Clézio se dovedeşte a fi un scriitor al rupturii. Scriiturii sale experimentale i se adaugă mai tîrziu o marginalitate generică, menită să arate că întîlnirea dintre fiinţă şi cosmos generează un discurs mai degrabă poetic decît romanesc. Succesul imediat al primului său roman, Procesul-verbal, determină critica vremii să-l numească pe scriitor un „nou «nou romancier»“, deşi acesta se distanţează clar de excesul teoretizant al literaturii Noului Roman.

 

Pentru Le Clézio scrisul nu înseamnă a impune o formă experienţei. Literatura merge mai degrabă în direcţia neformatului sau a incompletului. Scrisul este inseparabil de problematica devenirii, întotdeauna incomplet, întotdeauna în curs de formare, trecînd dincolo de problematica experienţei trăite. Găsirea unei formule narative originale încă de la primul roman este o reuşită extraordinară în orice context cultural, dar mai ales în spaţiul francez. În perioada scrierii Procesului-verbal, adică în anii ’60, scriitura lui Le Clézio se află într-o etapă a contestării convenţiilor literare, a găsirii propriei formule, el însuşi recunoscînd că Proces-verbal trebuie interpretat ca un roman „violent“ şi „agresiv“. Formula romanescă propusă de acesta se manifestă printr-un refuz al psihologiei, al artificiului literar (cultivat cu ostentaţie de scriitorii Noului Roman), prin simplificarea intrigii, prin renunţarea la unităţile convenţionale de timp şi de spaţiu („acţiunea“ romanelor sale nu se desfăşoară într-un timp şi într-un spaţiu determinate) şi la liniaritatea naraţiunii.

 

Trăsătura dominantă a cărţilor sale de debut este excesul de metaforizare a romanului în reprezentarea spaţiului mental. Parafrazînd-o pe Irina Mavrodin, unul dintre puţinii critici literari care au scris despre autor în România, Le Clézio surprinde o realitate pluridimensionată, văzută simultan din mai multe perspective, folosindu-se, pentru aceasta, de o figură analogică (de substituţie). Formula prozastică propusă de autor îl distanţează de Noul Roman, universul descris de acesta fiind în totalitatea sa antropomorfizat de o sensibilitate exacerbată, capabilă de o percepţie hiperbolică. Soluţia aleasă de Le Clézio pentru „sondarea“ realităţii poate fi comparată cu formula poemului vizionar, de tipul poemelor lui Lautréamont sau Michaux.

 

În romanele sale de debut, scriitorul abordează problematica societăţii de consum contemporane, confruntată cu perspectiva autodistrugerii cauzate de contradicţiile pe care aceasta le generează. Una dintre cele mai importante contradicţii ar fi dezechilibrul acut între civilizaţie şi natură, între marile construcţii umane şi modurile şi scopurile acestora, ce tind să contrazică legile naturale fundamentale care fac posibilă însăşi existenţa omului. În Potopul se conturează un univers postindustrial, în care fiecare detaliu al spaţiului locuit de oameni este controlat printr-un exces de tehnologie iar elementele vieţii sînt din ce în ce mai puţin vizibile. „În centrul descompunerii, peisajul exista sub formă de semi-amintire, de semi-halucinaţie. Avea dîre de umbră, resturi de relief, halouri cu culori decolorate de repetatele spălări. Se zdruncina, se crăpa în toate sensurile, imagine fugitivă şi ireală dansînd în raza luminoasă.“ Tehnica simultaneistă, reprezentată de rupturile cronologice (planurile temporale sînt suprapuse, trecutul, prezentul şi viitorul sînt omogenizate), are scopul de a-l determina pe cititor să îşi regîndească propria relaţie cu istoria: lipsa de concordanţă între timpul real al evenimentelor şi cronologia naraţiunii lor realizează un puternic impact cu istoria concretă a speciei umane, care trebuie asumată de acesta mai întîi la nivel senzorial, apoi afectiv şi, în cele din urmă, intelectual. Această direcţie este activată de Le Clézio prin modalităţi specifice poeziei.

 

În centrul romanelor sale se află întotdeauna omul care trăieşte într-un univers al construcţiilor tipice pentru societatea postindustrială. De cele mai multe ori, acesta devine victima propriilor sale construcţii, atunci cînd relaţia cu aceste construcţii nu rămîne una umană, adică dirijată de exigenţele raţiunii. Acest cataclism al omului depăşit de propriile sale invenţii este descris în Potopul, prin „vocea“ lui François Besson. „Sînt numeroşi cei care trăiesc în acest război inconştient, fără ură, fără credinţă, nestrăpungînd vălul care-i înconjoară. S-ar zice că au pierdut ceva, şi totuşi sînt departe de a fi lipsiţi de ceva; dar există o trecere prost făcută, ca o etapă peste care s-a sărit. Puterea necunoscutului, un tren malefic al analizelor nerezolvate au acţionat fără ştirea lor, au făcut să crească obsesia răpirii. Acesta e trenul care cară astăzi, prin simpla distrugere, după folosire, elementele de lumină şi îşi începe călătoria în infern, pentru a suferi în veşnicie, sfîrşind unul cîte unul, deşi nu se vor sfîrşi niciodată, milioanele de riduri, întunecimile spiritului, abisurile sufletului, pansamentele cu tifon, aceste morţi succesive care, la rîndul lor, includ mii de dispariţii.“