OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Anul acesta, romanul francez pare să se concentreze pe tema identităţii omului, con-fruntat cu istoria şi cu dilema originii sau a destinului de artist.

Unul dintre cele mai reprezentative romane ale acestei toamne literare – recompensat cu Premiul Goncourt 2010 – este cel al lui Michel Houllebecq, La carte et le territoire (Harta şi teritoriul) (Flammarion), care a stîrnit încă de la apariţie reacţii din cele mai contradictorii în rîndul criticii. Pe bună dreptate, autorul îşi asumă riscul de a se transforma în personaj al propriei cărţi, poziţie destabilizantă, cu un anume risc stilistic. Sub figura pictorului şi fotografului Jed Martin, autorul vorbeşte despre destinul artistului, abordînd tema gloriei, a perisabilităţii creaţiei artistice, a receptării artei în lumea contemporană. Surprinzătoare este şi afirmaţia lui Jed, pentru care „lumea este orice în afară de un subiect de emoţie artistică, lumea se prezintă absolut ca un dispozitiv raţional, golit de magie, ca şi de un interes anume“. Acidă şi fă-ră menajamente este şi privirea pe care autorul o aruncă asupra presei, a mass-mediei în general, pe care o acuză de „stupiditate şi conformism insuportabil“. Un roman plin, cu toate acestea, de interogaţii care lasă să se întrevadă o sensibilitate impregnată de misterul insondabil al lumii contemporane.

 

Tot atît de surprinzător este şi romanul publicat de Philippe Forest, Le siècle des nuages (Secolul norilor) (Gallimard). Cartea, al cărei titlu este inspirat dintr-un vers de Apollinaire, vorbeşte despre lumea aeronauticii pe care o ridică la rangul uneia din invenţiile capitale ale secolului. Paralel cu aceasta şi tot atît de pregnantă este figura tatălui, căreia autorul îi dedică o poziţie mitică, de o necondiţionată adoraţie. O altă temă este şi cea a relaţiei dintre istoria omului şi Istoria timpurilor, implacabilă prin evenimentele care se impun destinelor (războiul). Frazele lungi, de structură proustiană, sînt pline de o poezie cuceritoare, o adevărată privire fermecată de miraculoasa putere a literaturii de a învesti şi recrea realitatea sub ameţitoarea fascinaţie a scriiturii.

 

Aceeaşi căutare a identităţii paterne este prezentă şi în cartea lui Alain Mabanckou,Demain j’aurai vingt ans (Mîine voi avea douăzeci de ani) (Gallimard), a cărei acţiune se petrece în anii ’70 la Pointe-Noire, capitala economică a Republicii Congo. Michel, personajul principal, un băiat de 10 ani, trăind într-o familie poligamă, în care tatăl adoptiv, papa Roger, maman Pauline, maman Martine, fraţii şi surorile prin alianţă formează o lume complexă, în care el va găsi reperele unei vieţi pline de afecţiune ce-l va ajuta să răspundă la marile interogaţii ale vîrstei lui. Autorul ne introduce cu umor şi delicateţe în lumea lui Michel, împărtăşindu-ne interogaţiile lui asupra politicii, familiei, prieteniei, dragostei şi vieţii de adult. De reţinut lumina tandră care se degajă din acest roman al copilăriei fericite, ce umple sufletul inocent al lui Michel, atunci cînd ne vorbeşte despre papa Roger, adevărat model patern.

 

Universul african este familiar şi scriitoarei de origine senegaleză Fatou Diome. Celles qui attendent (Cele care aşteaptă) (Flammarion) abordează subiectul dureros al emigraţiei unei populaţii africane în căutarea paradisului greu de atins al unei Europe reticente şi inospitaliere. Mai puţin axat pe aventura europeană, romanul se opreşte asupra modului în care femeile trăiesc această dramă a emigraţiei, aşteptîndu-i pe cei plecaţi, copii sau soţi, în speranţa unei vieţi mai bune. Arame, Bougna (mamele), Coumba şi Daba (soţiile) întruchipează forţa sacrificiului, într-un adevărat imn adresat femeii africane, al cărui refren sună imuabil: „Pentru că ştiu totul despre ce înseamnă aşteptarea, ele cunosc preţul iubirii“. Stilul bogat şi plin de muzicalitate face din acest al patrulea roman al lui Fatou Diome o carte plină de prospeţime.

 

Trecutul privit cu nostalgie, ca formă idealizată a unei libertăţi aproape interzise este tema romanuluiLes grands gestes la nuit (Marile gesturi noaptea) (Fayard) al tînărului romancier Thibault de Montaigu. Autorul descrie epoca de abundenţă, de libertate, de bucurie şi nebunie a anilor ’60, într-un stil impregnat de accente fitzgeraldiene, cum remarcă, pe bună dreptate, critica. Personajele inventate (Antoine, Francine) se încruci-şează cu cele reale (Brigitte Bardot, Françoise Sagan) într-o viaţă trepidantă, petrecută la Eden Plage, loc în care alcoolul şi consumul de cocaină sînt stîlpii unui insolent şi periculos paradis artificial. O viaţă pe care autorul o defineşte ca pe oinsouciance assassine, o nepăsare ucigătoare, semn distinctiv şi destructor al unei generaţii în perpetuă căutare de identitate.

Intriga îi va oferi ocazia construirii unui roman despre intimitate şi deposedarea de sine prin intruziune, dar şi despre nevoia de repere vitale care, odată pierdute, destructurează iremediabil fiinţa umană.

 

Întoarcerea în trecut, cu speranţa nemărturisită a conjurării timpului şi a regăsirii secrete a fiinţei este şi tema romanului Le cœur régulier (Inima liniştită) (Seuil) de Olivier Adam. Sarah, pornită să găsească ultimele urme de viaţă ale fratelui ei, Nathan, mort într-un accident de maşină, o sinucidere deghizată, după bănuielile ei, îşi va abandona familia şi va petrece un timp într-un loc pierdut de pe coasta japoneză, abruptă ca o gură larg deschisă către vid, ideală pentru candidaţii la sinucidere. Romanul sondează tema spaimei de moarte, a vidului şi culpabilităţii în faţa gestului dispariţiei neînţelese a unei fiinţe apropiate, în care trecutul se reconstruieşte retrospectiv pe aceeaşi temă a fugii din faţa realităţii.

 

Suferinţa despărţirii, a sfîşierii şi a divorţului este prezentă în romanul Une affaire conjugale (O afacere conjugală) (Albin Michel) de Eliette Abécassis. Ruptura este generatoare de indiferenţă, de spaimă, de detestare re-ciprocă între Agathe şi Jérôme Portal, personajele principale ale romanului. Pentru Agathe, trezirea la realitate este brutală şi de-stabilizatoare prin pierderea reperelor afective. Cînd divorţul apare la orizontul cuplului, efectul este angoasant, „terifiant“, o dură „şcoală a vieţii“, va spune Agathe, mai ales atunci cînd prietenii apropiaţi se dezic, dîndu-i sentimentul unei teribile deziluzii. Au-toarea refuză însă închiderea în disperare, făcînd un poetic portret al iubirii ideale, în care nu încetează să creadă.

 

Ecou al începuturilor, Le premier mot (Primul cuvînt) (Stock) de Vassilis Alexakis porneşte, printr-o iscusită ţesătură narativă, în căutarea primului cuvînt rostit de hommo loquens. Plină de erudiţie, savantă fără a fi greoaie, cartea surprinde prin firescul abordării unor subiecte rezervate mai degrabă specialiştilor, dar redate aici cu o mare prospeţime, dacă ne gîndim la incursiunile etimologice în limbile rare sau ale dialectelor sau, şi mai mult, în decorticarea mecanismelor limbajului de semne al surzilor. Cuvintele devin adevărate fiinţe vii, cărora autoarea le vorbeşte cu gîndul secret de a coborî pînă la idiomul indo-european, ghidat de instrumentele regulilor fonetice care au transformat cuvintele ca pe nişte adevărate bijuterii capabile să redea azi o imagine asupra acestor civilizaţii.

 

Romanul Les vies sauvées d’Alexandre Vielski (Robert Laffont) de François Langlade se petrece în anul 1947, în Moscova condusă de regimul lui Stalin, într-o perioadă în care MVD-ul îşi concentrează acţiunile ucigaşe împotriva evreilor. Deţinuţii politici închişi aici servesc drept cobai pentru experienţele cinice ale doctorului Veţin, obsedat de descoperirea otrăvii perfecte şi imposibil de detectat. La iniţiativa şi cu complicitatea doctoriţei Anna, tînărul medic Alexander Vielski va încerca să le ofere victimelor un tratament demn, înmormîntîndu-i la marginea oraşului, şi apoi să-i salveze de la o moarte sigură pe ceilalţi prizonieri otrăviţi.