Am primit, din nou, din partea Editurii Fayard, o selecţie
din titlurile literare ale acestei rentrée 2009, pe care le semnalăm în
rîndurile de faţă. Iată-le: Sacha Sperling, Mes illusions donnent sur la cour,
Marie-Odile Beauvais, Le secret Gretl, Anouar Benmalek, Le rapt, Serge Raffy,
La femme interdite.
Încep cu romanul ce pare a fi făcut senzaţie în Franţa şi
care a beneficiat de multe cronici în presă: e vorba de romanul lui Sacha
Sperling, un adolescent de 18 ani, băiatul unor celebrităţi franceze, actriţa,
regizoarea şi scenarista Diane Kurys (ultimul ei film, Sagan, e din 2008,
consacrat cunoscutei scriitoare) şi Alexandre Arcady, el însuşi realizator şi
actor. Diane Kurys (n. 1948, Lyon) este fiica unor imigranţi ruşi, iar
Alexandre Arcady (n. 1947, Alger)provine dintr-o mamă evreică şi un tată de origine maghiară. Băiatul
unor părinţi separaţi, celebri, „le pauvre petit garçon riche“– cum îl numesc
cronicarii literari –, are toate datele să fie un adolescent cu „probleme“
existenţiale. Aşteptările legate de acest roman erau, la finele lui august – în
momentul apariţiei cărţii –, împărţite. Un critic notează maliţios că Sacha
Sperling şi-ar fi amînat primul an de facultate pentru a termina cartea, a
cărei apariţie a fost grăbită de o întîlnire „întîmplătoare“ a Dianei Kurys şi
a fiului său cu o autoare Fayard...
Dincolo de mîna de ajutor pe care i-a putut-o furniza
notorietatea părinţilor, Sacha Sperling semnează, într-adevăr, un roman promiţător,
scris cu simţ literar, în fraze sobre şi cu o melancolie prematură, care face,
probabil, farmecul acestei cărţi de adolescent debusolat al începutului de
mileniu trei. Romanul său împrumută un vers dintr-o piesă de Serge Gainsbourg,
franc-tireur-ul anilor ’60-’70 (adolescentul ascultă şi Pink Floyd, şi Massive
Attack, şi The Cure etc.), pentru a ilustra însă o altă vîrstă, „milenaristă“,
a dezabuzării adolescenţei: la 14 ani (iată precocitatea), Sacha, eroul
romanului, trăieşte o aventură homosexuală cu Augustin, fumează joint şi se
droghează, în compania unor puşti de aceeaşi vîrstă sau puţin mai mari, dar
păstrînd mereu acea distanţă pe care i-o imprimă melancolia. Locurile şi
anturajul tatălui indică snobismul burgheziei înstărite – femeile poartă, toate,
costume de baie Dior turcoaz, bărbaţii, cămăşi Ralph Lauren –, iar Sacha e
sastisit, pînă la frondă, de platitudinea lor.
Considerat un nou Beigbeder – cu un potenţial mai mare, nu
doar de frondă, dar poate de talent, adaug eu –, tînărul romancier îşi
revendică surse prestigioase, precum Bret Easton Ellis sau Jack Kerouac.
Desigur, nu e decît un roman scris la 18 ani şi nimeni n-ar trebui să se
ambaleze. Dar, cum bine se specifică în Les Inrockuptibles (18 august 2009),
cartea oferă satisfacţia de a da acel „teenbook pe care-l aşteptam, asupra
generaţiei 2000“: „Cronica aceasta adolescentină în maniera Ellis adună
surprizele plăcute: afilierea la un gen, fără a-l pastişa, descrierea unui
univers adolescentin parizian fără a-l stigmatiza, stil liber şi suplu, vizual
şi visător“. Cartea e tipărită în 4000 de exemplare şi se pare că are deja
vînzări bune.
Marie-Odile Beauvais (Premiul François Mauriac de l’Académie
Française pentru Les Forêts les plus sombres, Grasset, 1996) propune, în Le
secret Gretl, un roman cu tentă personală, dar şi un roman ce reînvie istoria
plină de umbre şi drame a primei jumătăţi a secolului al XX-lea. În rezumat:
înainte de Primul Război Mondial, Paul (bunicul autoarei), inginer francez,
lucrează în Germania, unde o cunoaşte pe Gusti. Izbucneşte războiul, Paul merge
pe front, cei doi se despart, Gusti, însărcinată, rămîne în Germania şi, între
timp, se căsătoreşte cu Anton, care i-a acceptat fetiţa, Marga, sau Gretl.
Aceasta din urmă va deveni o admiratoare a lui Hitler, sosind la Paris odată cu
armata de Ocupaţie. Aici va reînnoda legăturile cu tatăl său, într-o atmosferă
tensionată, de altfel, căci Paul şi ai săi sînt, desigur, de partea
Rezistenţei. Marie-Odile Beauvais urmăreşte, într-un roman-dosar, trecînd prin
documente autentice, dar adăugînd şi suspansul literar necesar, destinul
acestei misterioase Gretl, care, la un moment dat, dispare fără urme...
Anouar Benmalek (născut în 1956, la Casablanca, dintr-o mamă
marocană şi un tată algerian) este una din vocile francofone importante ale
momentului. În Le rapt, personajul principal, Aziz, este un bărbat caustic şi
detaşat, mod de a face faţă tensiunilor şi violenţelor care frămîntă Algeria.
Însă lucrul nu-i foloseşte prea mult, căci Aziz va trebui să se confrunte cu
situaţia dramatică a răpirii fetei sale de paisprezece ani. Un thriller de 500
de pagini, despre răzbunare şi dragoste, despre conştiinţă şi supravieţuire.
Închei cu La femme interdite, romanul lui Serge Raffy,
jurnalist, scenarist şi romancier. Un roman senzaţionalist, ficţional, ticsit
de convenţii la vedere şi, pe alocuri, de un comic involuntar (sau cine ştie?)
prin puterea clişeelor culturale manevrate: eroina, Lila, o tînără mută, găsită
într-o bună zi la metrou de Georges Compliment, un tip interiorizat, cvasiratat
în meseria lui de restaurator de tablouri, se dovedeşte a fi o tînără refugiată
din Belgrad, violată, maltratată şi sans-papiers. Ca de obicei, cînd vine vorba
de „violenţa tribală a Balcanilor“ (sic!), nu lipseşte nici referinţa la
România: „În timpul conflictului din Kosovo, fugind de luptele care se dădeau,
familia ei emigrase în România. Tatăl său, un aparatcik comunist, mersese pe o
filieră a vechilor membri de Partid, aparţinînd unei reţele de sprijin şi
exilaţi la Bucureşti“. Episodul e cel puţin amuzant, în contextul unei cărţi
pline de turnuri senzaţionaliste şi de situaţii complet neverosimile.
Comentarii utilizatori
ne inclinam in fata acestei noi izbanzi a francofoniei noastre...Bogdan Suceava - Joi, 12 Noiembrie 2009, 12:19
Visez la acele vremuri pline de glorie ale viitorului cand noile titluri valahe ale momentului se vor bucura de cel putin atata atentie cat se bucura acest merituos pliant de la Fayard. Cum ar fi sa citim o asemenea impresionanta sinteza despre noile titluri de la Polirom sau de la Curtea Veche sau de la Humanitas sau de unde doriti dumneavoastra?
De fapt, ma intreb daca ceea ce citim mai sus e o cronica la aceste romane sau o cronica la pliant, ceea ce reprezinta, fireste, un gen literar cu totul nou, dar cu desavasire binevenit la o natiune eminamente agrara, in perpetua aventura a descalecarii si a adamismului mereu reiterat. Iar daca e o cronica la pliant, aprecierile curajoase precum "Considerat un nou Beigbeder" sau "una din vocile francofone importante" provin strict de acolo, sau reprezinta rezultatul analizei autoarei? Iar daca aprecierile provin din plianul Fayardului, nu ar fi fost oare mai economicos sa se includa in revista un link pur si simplu? Ne intrebam daca vom citi intr-o noua rubrica inaugurata aici traducerea celor 30 sau a celor 300 noi pliante pe care noul sezon francez la va fi produs si care probabil emotioneaza in egala masura la Cayenne ca si la Bucuresti?
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters