În romanul Un viitor strălucit,
viaţa în doi se compune dintr-o rutină, din mici gesturi
tandre, fragile, dar şi dintr-o mică ranchiună. Totuşi, nimic
sarcastic. Cum aţi găsit, în derularea acestei poveşti,
echilibrul între luciditate şi bunăvoinţă? Acest echilibru
presupune un amonte al scriiturii sau îl găsiti chiar în
timp ce scrieţi?
Detaliul, gestul mărunt joacă un rol
important în scrisul meu: acestea sînt pentru mine
revelatorul unei stări psihologice şi al unei relaţii cu lumea.
Este acel „Show, don’t tell“ al americanilor. Trebuie să-i dai
cititorului posibilitatea de a simţi, nu să-i impui idei.
Literatura nu este vie decît atunci cînd permite o
identificare a cititorilor cu personajele. Şi nu satira mă
interesează, ci mai degrabă să arăt toate feţele unei realităţi
şi să-mi înţeleg personajele. Helen, de exemplu, este la
început, pentru Marie, o femeie ostilă, apoi o soacră
îngrozitoare, dar pentru cititor, ea este totodată Elena, o
fetiţă fragilă, o tînără curajoasă, o femeie hotărîtă
care i-a scos din România pe soţul şi fiul său şi căreia
nu i-a fost frică de nimic. Cum îmi vin ideile? Deseori, de la
o zi la alta. Un personaj începe să existe, mă gîndesc
mult la el, iar dimineaţa, cînd mă trezesc, sau în
mijlocul unei plimbări în timpul zilei, adesea se iveşte cîte
un detaliu sau un cuvînt la care nu m-am gîndit înainte
şi care mi se impune de la sine. Aşa s-a întîmplat cu
broşa în formă de pasăre pe care Elena o primeşte de la
bunica sa. Nu ştiu cum mi-a venit ideea, dar am hotărît apoi
s-o folosesc pe tot parcursul cărţii şi să-i dau un rol simbolic
de transmitere mai departe.
Relaţiile cu ceilalţi se fac, se
desfac şi se refac – este un traseu obositor. Îl arătaţi
deseori în romanele dumneavoastră. Se poate ghici aici nu
numai o cunoaştere psihologică, ci şi o experienţă de viaţă.
Este viu şi concret. Cît este, în autoficţiune,
invenţie şi cît este element autobiografic? Care este
distanţa între autobiografie şi transfigurarea romanescă?
Ceea ce mă interesează este
într-adevăr ceea ce-i viu. Complexitatea raporturilor umane,
nodurile de relaţii, tot ceea ce pune probleme, conflictele,
neînţelegerile. Substanţa romanelor mele este adesea
autobiografică, dar mai degrabă la nivelul emoţiei decît al
exactitudinii faptelor. Încerc să aprofundez emoţia şi să
înţeleg ceea ce-i important. Problema lui Jane nu este un
roman autobiografic, Jane nu sînt eu, cu toate că am fost, ca
şi ea, profesor la Yale (în romanul meu se cheamă Devayne).
Dar nesiguranţa sa am căutat-o în mine. Sînt în
acelaşi timp şi alte personaje din roman, de exemplu Duportoy. Un
viitor strălucit este un roman mai pregnant autobiografic şi sînt
foarte aproape de Marie, franţuzoaica ce apare în multe dintre
romanele mele autoficţionale, mai ales în La haine de la
famille (Ura contra familiei). Dar personajul principal nu este
Marie, ci Elena/ Helen, care nu sînt eu, dar care este încă
mai aproape de mine decît Marie, pentru că am căutat să
pătrund în interioritatea personajului. Slăbiciunea şi
fragilitatea sa stau în centrul romanului.
Lucraţi cu note pentru romanele
dumneavoastră?
Iau multe note, le scriu de mînă,
înainte de a le bate la calculator. Mă gîndesc la
personaje şi la situaţii înainte de a mă gîndi la
intrigă. Romanele mele se nasc din personaje.
Cum aţi procedat pentru capitolele
retrospective din viaţa lui Helen, cele care se referă la viaţa în
Basarabia şi în România? Sînt pasaje în care
descrierile detaliate indică o doză mare de trăire pe viu. Aţi
citit memorii sau este vorba de poveşti personale auzite?
Un viitor strălucit este inspirat de
viaţa soacrei mele, care-i româncă, şi de relaţia noastră.
Mi-a povestit ea însăşi frînturi din viaţa sa, iar din
această poveste se hrănesc detaliile cele mai concrete şi mai
precise din romanul meu. În schimb, tot ceea ce ţine de emoţie
şi psihologie vine din imaginaţia şi din intuiţia mea.
Helen şi Elena: această schimbare de
nume este însoţită întotdeauna de o schimbare de ton,
de viziune, pe scurt, de registre. Vreţi să sugeraţi astfel că
avem de-a face cu un eu fragmentat?
Un eu împărţit în două,
fracturat, mai degrabă decît fragmentat. Cînd emigrează
în Statele Unite, Helen vrea s-o lase în urma ei pe
Elena, aşa cum îşi leapădă şarpele pielea. Vrea să rupă
cu trecutul şi să nu se mai uite înapoi. Nu se va întoarce
niciodată în România, nici după ce obţine paşaport
american, nici după căderea lui Ceauşescu. Dar ideea romanului meu
este tocmai că nu poţi să-ţi retezi rădăcinile, fără să ai
de suferit. Trecutul pe care Helen l-a lăsat în urmă urcă în
ea prin intermediul relaţiei cu nora sa, pe care sfîrşeşte
chiar prin a o confunda cu mama sa adoptivă într-una dintre
scenele de la sfîrşitul romanului. Micuţa Elena din Basarabia
şi Helen americanca sînt una şi aceeaşi persoană.
Helen reprezintă închiderea unei
femei în ea însăşi, refuzul de a se deschide spre lume,
teama de a vedea cuibul călduţ pe care şi l-a construit
năruindu-se. Sînt femeile mai sensibile la condiţionarea
socială? Mai mult decît bărbaţii?
Nu este vorba aici de orice femeie.
Două elemente sînt constitutive pentru personajul meu. Primul
constă în faptul că Helen a emigrat la 40 de ani, adică la o
vîrstă tîrzie, şi a emigrat de două ori, trecînd
prin Israel. A trebuit s-o ia de două ori la rînd de la zero,
epuizîndu-şi astfel toată energia. Al doilea constă în
faptul că este mama unui fiu unic, pentru care a sacrificat totul.
Aceste două elemente explică neputinţa sa de a-şi lăsa fiul să
plece, groaza de a-şi vedea visul năruindu-se, nu numai faptul că
este femeie. Dar este adevărat că femeile sînt personajele
principale în Un viitor strălucit – în general, în
romanele mele.
În Problema lui Jane, personajul
feminin îşi creează un dublu masculin, Xavier Duportoy, un
dublu puţin cam deocheat, în afara convenţiilor, pur şi
simplu pentru a vedea ce nu merge cu ea? În spatele tramei de
roman policier, stă o anchetă pe care Jane o face despre ea însăşi.
Este un fel de a-şi revedea parcursul amoros şi de a descoperi
frica sa de a fi femeie, de a-şi descoperi erotismul?
Da, Problema lui Jane este povestea
unei duble anchete: Jane încearcă să înţeleagă cine
i-a trimis manuscrisul intitulat Problema lui Jane, cine este cel
care cunoaşte atît de exact şi de intim detaliile vieţii
sale private şi profesionale. Pe parcursul celor zece ani povestiţi
în roman are loc o descoperire de sine, existenţială: este a
doua anchetă. Romanul se numeşte Problema lui Jane pentru că
există întotdeauna un moment în desfăşurarea poveştii
în care un alt personaj (soţ, prietenă, iubit...) îi
spune lui Jane adevărul său, în momentul în care
aceasta este cît se poate de derutată, începînd cu
cuvintele: „Problema ta, Jane, este că tu...“ Am vrut s-o aduc
pe Jane pînă în momentul în care nu-i mai dă
nimănui dreptul să-i adreseze aceste cuvinte – momentul în
care se asumă pe sine.
La nivelul scriiturii, putem vorbi de o
scriitură feminină? În ce constă ea? Este o perspectivă
asupra lumii, un mod de a vedea lucrurile? Ţine de temele alese?
Mi-a fost întotdeauna greu să
răspund la această întrebare, pentru că mi-e teamă de
generalităţi. Nu-mi place ideea unei scriituri feminine. Ar fi o
greşeală, cred, să aşezi de partea femeilor emoţia, atenţia la
detaliu, sensibilitatea, intimitatea, iar de cea a bărbaţilor, un
raport cu lumea mai social şi o scriitură mai puţin intimistă. Nu
sînt sigură că scriitura are un gen sexual. Înclin mai
degrabă să cred că există cărţi bune şi cărţi proaste. Sau
poate că-mi plac, ca să reiau categoriile puţin clişeizate,
cărţile care ne dau o reprezentare feminină (sensibilă,
intimistă) a lumii, dar într-o scriitură virilă (fermă,
viguroasă)!
Vorbiţi cu umor de frangleza
dumneavoastră. Scrieţi în engleză. Aţi spus într-un
interviu: „Îndrăznim într-o altă limbă ceea ce nu
îndrăznim în propria noastră limbă.“ Limba maternă
are prea multe constrîngeri? Aceste constrîngeri vin
dintr-o experienţă de lectură care trasează linii prea stricte?
S-ar putea crede că limba străină
îţi permite să te debarasezi de inhibiţii. Nu este cazul
meu: n-am nici o inhibiţie în limba mea maternă! Am scris în
franceză lucrurile cele mai intime şi mai stînjenitoare
pentru mine – ajutată poate şi de faptul că trăiam în
Statele Unite, departe de familia mea. Engleza, pe care am învăţat-o
mai tîrziu (la 23 de ani), niciodată la şcoală, şi pe care
n-o stăpînesc întru totul, este un instrument de lucru.
În propria mea limbă, nu reuşeam să scriu un roman: mi-era
teamă de artificial, poate din cauza studiilor mele literare prea
aprofundate. Am folosit engleza aşa cum un copil se joacă cu lego.
Folosirea ludică a unei limbi străine mi-a îngăduit să ies
din mine, să ies din autoficţiune şi să accept convenţia
invenţiei romaneşti. Aşa am putut să-mi scriu primul meu roman
adevărat, Problema lui Jane, care este cea de-a cincea mea carte,
precum şi pasajele despre Elena în Un viitor strălucit. Dar
nu trebuie să ne înşelăm: sînt un scriitor francez!
Specialistă în literatura
franceză a secolului al XVIII-lea, Catherine Cusset a predat la Yale
între anii 1991-2002, înainte de a se dedica cu totul
scrisului. Autoare a mai multor romane, printre care, En toute
innocence (1995), roman nominalizat la Premiul Goncourt şi finalist
la Premiul Femina, Jouir (1997), Le problème avec Jane (1999),
nominalizat la Prix Médicis şi cîştigător al
Premiului revistei Elle, La haine de la famille (2001), Un brillant
avenir (2008), pentru care a cîştigat Goncourt des
Lycéens, Catherine Cusset a fost bine primită pe scena
literară franceză. De curînd, a fost lansat la Gaudeamus Un
brillant avenir/ Un viitor strălucit (Editura Leda/Grupul Editorial
Corint, traducere de Doina Jela Despois). Este al doilea roman apărut
în limba română, după Problema lui Jane (Editura
Leda, 2008, traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu). Autoarea n-a mai
putut ajunge, din păcate, la Gaudeamus, dar interviul de faţă,
făcut prin e-mail, sper să ne-o aducă puţin mai aproape pe
Catherine Cusset.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters