OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ediţia 007 a TIFF-ului a avut parte, mai mult decît în oricare altă ediţie, de o „dimensiune românească a existenţei“ sale. Lăsînd la o parte evocarea lui Alexandru Tatos sau omagiul adus Tamarei Buciuceanu-Botez, secţiunea „Zilelor Filmului Românesc“ a cuprins documentare, trei calupuri de scurtmetraje şi opt lungmetraje. Două dintre ele, Katalin Varga, respectiv Elevator, au fost realizate de regizori neprofesionişti, lucru nemaiîntîlnit de la Şobolanii roşii al lui Florin Codre. Am pierdut fără să vreau Katalin Varga (coproducţie româno-maghiară), dar am sărit deliberat Marilena: după atîtea rateuri, prezenţa numelui lui Daneliuc pe generic nu mă mai impresionează, aşa că am dat şi eu un rateu la ultimul său film.

 

Întîlniri încrucişate, debutul în lungmetraj al Ancăi Damian, este varianta expandată a scurtmetrajului aceleiaşi regizoare prezent la TIFF-ul de acum doi ani. Cazul autentic al deţinutului care şi-a schimbat numele în „Dobrovolschi“ devine în varianta lungă doar prima istorie dintre cele trei care se încrucişează pe modeul E pericoloso sporgersi/Occident (ca să rămînem la „modelele“ recente şi autohtone). Defectele filmului nu-s covîrşitoare, dar încep cu titlul: din cîte ştiu, o întîlnire înseamnă implicit o încrucişare de drumuri; or, „tradus“ în felul ăsta, titlul ar suna „Încrucişări încrucişate“. OK, să zicem că-s eu pedant şi chiţibuşar. Dar tot pedanteria îmi joacă feste atunci cînd văd că personajul fetei „scoase la produs“ trece hodoronc-tronc dintr-o istorie într-alta, fără nici o justificare, frizînd neverosimilul? Dacă structura are cusături cu aţă albă, iar ultima secvenţă e o combinaţie stranie de final care se vrea deschis, tăiat scurt şi sec à la Răzvan Rădulescu, cu final concluziv, pedagogic-moralizator, sînt de remarcat jocul actoricesc, în special cel al Oxanei Moravec, şi propensiunea către autenticismul minimalist, filon care, „(re)descoperit“ de Marfa şi banii, este, cum se vede, exploatat în continuare, probabil pînă la epuizarea sa. Ca dovadă şi Elevator, care, ca să zic aşa, mai minimalist nu se poate, începînd, la propriu, cu bugetul: 200 de euro. Da, 200, nu 2.000, 20.000, 200.000 sau, vai, 2.000.000.

 

Transpunere cinematografică a piesei omonime a lui Gabriel Pintilei, realizată de un îndrăzneţ şi dezinvolt absolvent... de Marină, pe nume George Dorobanţu, cu numai două personaje principale, secundare şi episodice în acelaşi timp, interpretate de către doi liceeni nu lipsiţi de talent (chiar dacă insuficient de dramatici, după părerea mea), cu un scenariu care, cu puţine excepţii, evită, ca şi piesa, durităţile situaţiei-limită date (blocarea iremediabilă într-un ascensor a doi adolescenţi), Elevator e un frumos act de curaj cinematografic şi, cu toate imperfecţiunile, tehnice şi artistice, o realizare demnă de toată atenţia. Că la Elevator sunetul era prost la condiţiile date nu e de mirare, dar mai de mirare e sunetul prost la filme româneşti cu buget „normal“, drept pentru care nu m-a surprins deloc... surpriza unei spectatoare care, la discuţiile de după proiecţie, îl întreba pe Radu Gabrea cum de noul său film, Călătoria lui Gruber, are un sunet atît de curat şi de... audibil. Întrebare justificată, căci, dacă în filmele autohtone antedecembriste îţi ieşeau ochii din cap la scenele de noapte, în filmele postdecembriste ţi se lungesc urechile la scenele vorbite. Dar la Călătoria lui Gruber nu doar sunetul, respectiv aspectele tehnice sînt impecabile, ci întregul ca obiect artistic.

 

Nu doar prin comparaţie cu penultima realizare a lui Gabrea, Cocoşul decapitat, ci şi cu majoritatea filmelor noi, Călătoria lui Gruber se ţine foarte bine şi meritul revine în primul rînd scenariului, care evocă într-o manieră subtilă, fără stridenţe, fără retorisme şi patetisme (se vede mîna lui Răzvan Rădulescu, scenarist inteligent, rece, chirurgical, căruia i se alătură aici Alexandru Baciu), un episod tabu al istoriei noastre – Pogromul de la Iaşi, din iunie 1941. Regia e „corectă“, cumva specifică, în neutralitatea ei, lui Radu Gabrea, distribuţia de asemenea, cu reliefuri pozitive reprezentate de Claudiu Bleonţ, Alexandru Bindea şi Florin Piersic jr. – în cazul celui din urmă fiind vorba poate de singurul rol în care scapă de manierismul specific prezenţei sale, adică un rol în care în sfîrşit nu-l văd pe Florin Piersic jr., ci personajul său, unul special de altfel, scriitorul Curzio Malaparte. Călătoria lui Gruber e un alt act de curaj prezent la TIFF, dar nu doar curaj cinematografic, ci şi moral, din perspectiva onestităţii cu care e abordat sensibilul subiect al Pogromului de la Iaşi.