OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doru Radosav
Cultura si umanism in Banat. Secolul XVII
Editura de Vest, Timisoara,
2003


Influente occidentale

Problema integrarii europene – de mare actualitate politica – ridica serioase semne de intrebare, inclusiv in domeniul istoriei culturale, atit continentale, cit si romanesti. In ce masura si mai ales unde si cum poate fi localizata, definita si evaluata cu obiectivitate contributia noastra culturala? O formula – in fond, profund dispretuitoare – gen „la portile Orientului“ este acceptabila? Poate fi integrata cultura romaneasca in intregime unei astfel de definitii? O recenta sinteza istorica, realizata cu competenta si acribie, Cultura si umanism in Banat. Secolul XVII de Doru Radosav, readuce indirect si oportun in discutie intreaga problema a inceputurilor „europenizarii“ culturii noastre.
„Lumina vine de la Rasarit“ sau de la „Apus“? De la Apus, bineinteles, cum credem cu toata convingerea. Investigatiile lui Doru Radosav nu-si propun insa rezolvarea in totalitate a acestei probleme. Studiile sale se refera doar la o singura regiune romaneasca si la o perioada de timp bine delimitata. Dar rezultatele sint concludente si semnificative pentru cultura romana in ansamblul sau. Mai mult decit atit: avem in fata o imagine clara si sistematica despre inceputurile occidentalizarii culturii noastre.

Imaginea este intr-adevar simbolica. A o privi mai indeaproape devine o obligatie intelectuala.
Iesirea in spatiul apusean a culturii romane este semnificativa incepind din secolul al XVII-lea. Abia atunci, influenta occidentala devine cu adevarat fecunda, efect al Reformei, Contrareformei si Umanismului dominant. Reflexe umaniste au existat, in epoca, foarte sporadic si in Moldova (Miron Costin, care a studiat in Polonia) si Tara Romaneasca (stolnicul Constantin Cantacuzino a fost „student“ al Universitatii din Padova). Dar numai in Banat, indeosebi in doua centre: Caransebes si Lugoj, se poate vorbi de un climat cultural organizat, cu exponenti notabili, pe care istoria culturala ii retine. La drept vorbind, nu sint nume total necunoscute specialistilor. Ele au ramas insa ingropate in texte de mult uitate, in reviste vechi, in publicatii rare, greu accesibile.

Doar evocarea si reconstituirea climatului si contextului cultural general pot sa precizeze noua stare de spirit. Ea este produsul prozelitismului religios, catolic si reformat, al intensificarii traducerilor in limbile nationale, „vernaculare“, al masivului import de carti straine, al extinderii lecturilor si constituirii primelor biblioteci particulare romanesti. De mari urmari este, mai ales, indemnul plecarii la studii la colegiile si universitatile europene al principilor reformei din Ardeal, integrare in ceea ce epoca defineste prin Republica literara, comunitatea intelectuala a tuturor „oamenilor de litere“. Conceptul, care va ajunge la o extensiune maxima in secolul urmator, include participanti dincolo de frontiere, bariere nationale si lingvistice. De unde solidaritatea morala, intelectuala si afectiva a membrilor sai, solidalitas litteraria, confraternitatea si camaraderia, comunitatea de interese, a idealurilor spirituale si morale specifice acestui mediu cultural.

Este o experienta noua, profunda si fertila a constiintelor romanesti, a caror „europenizare“ progresiva cunoaste – in esenta – doua aspecte. Largirea orizontului geografic, cu toate implicatiile sale, este de semnalat in primul rind. Prozelitismul epocii stimula studiile la tot mai multe colegii si universitati apusene. Misionarii catolici se orientau spre Roma, unde ii intilnim pe G. Buitul din Caransebes, intre 1619-1633. (Prima predica in limba romana s-a tinut tot la Roma, in 1608.) In 1623, tinarul preot G. Buitul este admis in ordinul iezuitilor, fiind primul roman care devine membru al S.J. Reformatii luterani si calvini aveau alte centre universitare de atractie: Belgia, Olanda (Leyden), Elvetia (Geneva), Austria (Graz si Viena). Numarul de studenti transilvani sporeste din an in an, inscrisi la facultatile de teologie, dar si de drept, filozofie sau medicina.

Republica litteraria este, in primul rind, o realitate universitara, cu extindere continua a orizontului intelectual in zone pina atunci nefrecventate de romani. Astfel, Mihail Halici-fiul – un nume de retinut – este semnalat la Londra, in 1694, dar si ulterior, in 1712. Trebuie sa ne transpunem in noua stare de spirit a acestor pionieri, pentru care plecarea la studii reprezenta un moment solemn, grav si decisiv al existentei lor. Au constiinta unor mari satisfactii, dar si riscuri si primejdii, „daca mi s-ar intimpla cumva si mi s-ar adeveri moartea umblind prin tari straine“. Drept urmare, acelasi Mihail Halici-fiul (despre care va mai veni vorba) isi face un foarte solemn si minutios testament, acum, ca „ma pregatesc sa merg in Tarile-de-sus, vrind sa-mi las lucrurile de acasa in buna rinduiala“ (31 octombrie 1674).
Plecarea la studii – care se intensifica – deschide o noua epoca in istoria culturii transilvane si implicit romane, in ansamblul sau. Ea se integreaza in cultura Europei Centrale prin contacte tot mai evidente in domeniul didactic, academic, al studiilor filozofice, teologice, filologice.

Exemplul cel mai concludent este oferit de Gabriel Ivu (1619-1678), care atinge „nivelul celei mai inalte cariere academice la care a ajuns un roman in secolul al XVII-lea“ (p. 164): doctor in filozofie al Universitatii din Tirnova, doctor in teologie al Universitatii din Viena. Preda filozofia la Universitatea din Cracovia timp de 6 ani, apoi teologia 20 de ani la Viena, unde devine si cancelar al Universitatii timp de 12 ani. Intre 1669-1672, Gabriel Ivu este decan al Facultatii de teologie din Tirnova, in care conduce teze de doctorat, de unde deducem si orientarile sale filozofice. Motiv pentru care este socotit, in istoria filozofiei romanesti, „cel dintii roman autor de lucrari de filozofie“ (p. 165). Orientarea sa fundamentala este neoaristotelica, incadrabila in „a doua scolastica“, lansata de Contrareforma secolelor XVI-XVII. O sistematizare elocventa poate fi intilnita intr-o teza a unui student al sau, Filosofia novella (1661), dar si in lucrari polemice si mai ales intr-un curs de teologie scris in colaborare si ramas in manuscris (1663). O contributie romaneasca la biblioteca teologica iezuita din secolul al XVII-lea.

Intensificarea traducerilor de catehisme catolice si calvine in limba romana reprezinta inca o forma de participare la Republica literara. Traducerile neaga monopolul unei singure limbi, un obiectiv central al Reformei. Seria este deschisa de cunoscuta versiune romana a Paliei de la Orastie (1582), continuata de traduceri „misionare“, incepind cu Catehismul catolic al lui P. Canisius, traducere realizata de G. Buitul (1636). Actiunea consacra definitiv folosirea limbii romane scrise cu caractere latine. Catehismul lui Stefan Fogarasi (1648) urmeaza aceeasi tendinta. In acelasi climat cultural si confesional apare (ca o curiozitate) si o traducere din limba engleza in maghiara (de Francisc Fogarasi, 1648, cu studii la Leyden) a unui mic catehism (1654). Traducerea Psalmilor de Mihai Halici-tatal largeste si mai mult orizontul. Este pusa la contributii si parafraza latina a Psalmilor, opera a genevezului Th. de Bèze. In Republica literelor, limba romana incepe sa fie recunoscuta ca partener tot mai legitim de dialog. Cu drepturi firesti de comunicare si cu tot mai putine complexe.


Inceputul barocului

Istoria literara, fie si de tip „vechi“, documentar, pozitivist, n-a acordat atentie nici altor fenomene care apartin aceleiasi „republici“ spirituale. Constiinta literara devine mai variata, mai ampla, mai deschisa unor experiente inedite in spatiul cultural romanesc. Daca poeziilor religioase ale lui Mihail Halici-tatal li se pot gasi (cu o oarecare bunavointa) corespondente moldovenesti (Dosoftei), retorica religiilor si emblemelor tradeaza, precum la Gabriel Ivu (Poesis lyrica, 1655), o evidenta influenta baroca. Daca se poate vorbi de inceputurile unui „baroc romanesc“, abia acum si la acest nivel este posibil. Este vorba de o antologie de poezii omagiale inspirate de distinctiile pe care autorul le acorda unor 50 de nobili „bacalaureati in arte si licentiati in filozofie“.

Exemplul cel mai tipic al noii mentalitati este participarea lui Mihail Halici-fiul la culegerea care include Oda catre Páriz Pápai, 1674, scrisa in „Lingua Romano-Rumanae“, in alfabet latin, dupa unii doar o simpla „curiozitate“ (G. Calinescu). Este prima colaborare romaneasca la o culegere straina, la o antologie. In manuscrisele sale se mai pastreaza o Invocatie poetica, in ton confesional-liric, inca o oda in latineste inchinata lui Frank v. Frankenstein si un joc poetic, tipic baroc, un acrostih – la fel, in latineste. Nimic echivalent nu intilnim in epoca, in cele doua Tari Romanesti. Iar istoria literara traditionala nu adoptase inca, in perioada descoperirii documentare a lui Mihail Halici-fiul, cea mai reprezentativa personalitate romaneasca a noilor tendinte, categoria cultural-estetica a „barocului“.
Extinderea orizontului intelectual nu este posibila fara o experienta poliglota tot mai bogata. Lecturile, in mai multe limbi, incep sa devina si la invatatii romani o practica a Republicii literelor. Un document concludent este oferit de catalogul bibliotecii aceluiasi Mihail Halici-fiul (1674), una dintre cele mai bogate in epoca: 413 titluri, clasificate pe genuri (de la stiinta la teologie, trecind prin literatura si filozofie).

Toate titlurile sint traduse in limba latina, dar este evident ca unele texte originale erau in franceza, engleza sau germana. Egalitatea lingvistica este exemplara, cel mai bine documentata la un invatat roman din secolul al XVII-lea.
In acelasi mod sint concepute si primele dictionare poliglote, in spiritul conceptiei Janus linguarum (lucrare maghiara), aparuta in 1664 la Oradea. Toate limbile se pot raporta la limba latina. In felul acesta „se deschide poarta“ spre studierea celorlalte limbi. Primul dictionar poliglot realizat in Banat, in secolul al XVII-lea, este Dictionarium Valachio-Latinum, opera care se presupune a-i fi apartinut lui Mihail Halici-tatal. I se alatura asa-numitul Lexicon Marsilianum, un dictionar latin-roman-maghiar cu 2394 de cuvinte; la sfirsit, numeralele de la 1 la 100.

Partea romaneasca a dictionarului este redactata cu litere latine si ortografie maghiara. Indiferent care a fost „inspiratia“ acestui dictionar (oficial-politic sau misionar), progresul este considerabil. I se recunosc limbii romane, in mod implicit, drepturi egale cu celelalte limbi de cultura ale Republicii literelor.
Aceasta ar fi substanta strict documentara a cartii. Dar ea ofera – partial si imperceptibil, este adevarat – ceva mai mult. Se sugereaza, si pe alocuri chiar se reuseste, trecerea de la istoria literara documentara la istoria culturala. A demonstra pas cu pas evolutia spre Republica literelor echivaleaza cu descoperirea, in spatiul romanesc, a unui nou teritoriu cultural. Este pentru prima data cind incepe sa se demonstreze integrarea si alinierea unor invatati romani la o zona culturala europeana si, deci, la o epoca distincta a istoriei culturale europene. „Europenizarea“ culturii noastre (care nu trebuie supralicitata) acum incepe. O etapa net superioara etnicismului, balcanismului, panslavismului si celorlalte influente straine ale epocii.


Tendinte dupa 1989

O pista noua de cercetare este deschisa, cu jaloane bine infipte. De unde o a doua concluzie, ideologica, si de o mare actualitate: cultura romana dupa 1989, evident polarizata, intra intr-o faza de clarificare. Ea va trebui sa aleaga intre orientarea spiritualista, metafizica, etnicista, grefata pe „fiinta romaneasca“, avind ca virf de lance „scoala Noica“ (generic vorbind, „de dreapta“) si o alta, care abia acum se regrupeaza si se reafirma, de tip „liberal“, democratic, partizana deschisa a drepturilor omului: rationalista si criticista.

Desi procesul este abia la inceput, este evident ca punerea in valoare a traditiei unei culturi de tip liberal, precum cea trecuta in revista, nu face decit sa stimuleze si sa consolideze o astfel de directie.
De unde – repetam – si actualitatea cartii, in aparenta doar erudita, a lui Doru Radosav. El insusi este – schimbind ce este de schimbat – un discipol modern al Republicii literelor, in versiune actuala. Istoric bine documentat in zona sa de studii, inclusiv in curentele de idei ale epocii. El este, in acelasi timp, si un bun organizator si administrator. Ca director al BCU Cluj, a facut din aceasta institutie cea mai functionala biblioteca universitara din tara si una din bunele biblioteci ale Europei Centrale. A stimulat donatii, unele importante, a sporit numarul colectiilor speciale, a invitat in acest scop personalitati ale exilului si din tara, a regenerat personalul bibliotecii, introducind un suflu nou, modern.

In aceasta ambianta de real progres se inscrie si Cultura si umanism in Banat. Intr-o cultura „liliputana“ (Ion Vartic avea dreptate), publicistica si mediatica, precum este, din nefericire, cea actuala, astfel de carti sobre, pe alocuri chiar aride, dar strict necesare, n-au cum sa atraga foarte mult atentia. Din care cauza am socotit de datoria noastra sa-i semnalam si sa-i discutam aparitia. Cultura romana, inca serios deficitara la acest capitol, nu poate renunta la lucrarile de referinta.