Încheierea unei competiţii
electorale acerbe pentru funcţia supremă în stat poate
prilejui o scurtă recapitulare evaluativă, cu privire la
conformaţia politică actuală din ţara noastră. Cîteva
dintre caracteristicile României actuale vizează frumoasa
împletire între tradiţie şi inovaţie într-un
aliaj specific, cu destule particularităţi care merită să fie
privite împreună.
Astfel, chiar şi în forma
revizuită – actualmente în vigoare – a Constituţiei
României, subiectul prin excelenţă al acesteia este statul,
nu cetăţeanul. Cetăţeanul este menţionat pentru întîia
oară în Art. 4, iar cetăţenia face abia obiectul Art. 5,
prima prevedere referitoare la caracterul democratic al jocului
politic din interiorul României survenind abia odată cu Art. 8
(pluralismul). Rezultă de aici că interesul Constituţiei se
îndreaptă preferenţial spre entităţi abstracte – stat,
suveranitate, administraţie etc. –, insul concret împreună
cu drepturile şi obligaţiile lui derivînd din existenţa
statului. Acest fapt se vede cu claritate din Art. 1.3, unde
caracteristicile vieţii fiecărui cetăţean derivă din natura
statului, după cum urmează: „România este stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme,
în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român
şi idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989, şi sînt
garantate“. Oricît de „supreme“ ar fi proclamate valorile
general umane şi democrate pe care textul le reţine, ele sînt
condiţionate de statalitate, şi încă în forma fixată
istoric într-un moment al ei de mare instabilitate şi
laxitate, Revoluţia din Decembrie 1989 (ca şi cum revoluţiile sînt
evenimente punctuale, eventual simple răsturnări de putere, şi nu
procese istorice antrenînd transformări radicale).
Cetăţeanul – un derivat în
raport cu statul
Se înţelege astfel mai bine de
ce statul se consideră îndreptăţit să dicteze asupra vieţii
cetăţenilor, şi nu să îşi primească legitimitatea din
partea acestora. Totodată, este limpede în ce fel cetăţeanul
devine un derivat în raport cu statul în materie de
drept, în România actuală, el fiind un „produs“ al
statului, nicidecum cel de la care statul emană. Rezultă că
statul, în calitatea lui de instanţă instituţională
abstractă, imanentă şi, oarecum, transcendentă – fiindcă se
situează deasupra voinţei cetăţenilor – are un parcurs
predeterminat, evoluînd în parametrii viziunii Revoluţiei
din Decembrie 1989 (anticomunism? anticeauşism? perestroika
iliesciană? întoarcere la imperfectul sistem democrat
interbelic, în conformitate cu aspiraţia „partidelor
istorice“ renăscute?). Cea mai recentă campanie electorală arată
– prin declaraţiile sale anticomuniste şi prin perpetuarea în
sistemul de conducere a ţării, Parlament, Guvern, preşedinţie, a
principalilor moştenitori ai Frontului Salvării Naţionale (anume:
PSD, PNL, PD-L, UDMR) – că, într-adevăr, deşi au trecut
între timp 20 de ani, la vîrf ţelurile nu s-au schimbat.
Or, problemele cu care se confruntă
astăzi cetăţenii României sînt... cu totul altele.
Anticomunismul declarativ, venind din partea unor foşti protagonişti
ai vieţii politice în cadrul partidului unic de pînă în
iarna lui 1989, nu are consecinţe nici în configurarea
statului (reforma administrativă rămîne timidă, sîntem
tot în interiorul viziunii lui Ceauşescu din 1968, cu 40 de
judeţe, chiar dacă prefecţii au înlocuit prim-secretarii),
nici în aceea a vieţii politice (condamnarea comunismului în
Parlament rămîne fără consecinţe juridice şi
administrative), nici în ameliorarea calităţii vieţii
cetăţenilor (capitalismul autohton rămîne „de carton“
atît în industrie, cît şi în agricultură,
un anume cheag prinzînd numai sistemul bancar, friabil însă
şi el, ori comerţul).
Una dintre consecinţele celor de mai
sus este că întreaga clasă politică rămîne izolată
de populaţie prin însăşi natura relaţiilor statuate de
Constituţie, prin sistemul discret – dar efectiv – al
privilegiilor şi imunităţilor de castă. Deţinătorii acestora
sînt, în principiu, toţi deţinătorii de oficii în
cadrul statului, demnitarii şi boşii de toate rangurile din
politică, administraţie, justiţie şi sistemul represiv (poliţie,
jandarmerie, armată, Servicii Secrete). Consistenţa acestor
privilegii se vădeşte atît de semnificativă, încît
statul a înfiinţat şi menţine în activitate nu unul,
ci mai multe servicii secrete oficiale (cel puţin opt: SRI, SIE,
SPP, corpul de control al prim-ministrului ş.a.).
Conflictul se va perpetua
Bătălia acerbă pentru achiziţionarea
şi menţinerea cît mai multor privilegii a condus şi va
conduce pe mai departe la un adevărat război civil instituţional,
în cadrul căruia preşedinţia, Guvernul şi Parlamentul pe de
o parte, justiţia, executivul şi legislativul, pe de alta, se
confruntă la infinit, obţinînd succese sau fiind înfrînte
pe rînd, unele de către celelalte, vremelnic. Fiind endemic,
conflictul se va perpetua atîta timp cît cadrele
constituţionale vor rămîne neschimbate, indiferent de actorii
care se vor ilustra aici (demisia lui Radu Vasile nu s-a obţinut la
fel de uşor ca aceea a lui Victor Ciorbea, plecarea miniştrilor
PD-L din Guvernul Tăriceanu nu a adus şi la căderea acelui guvern,
prăbuşirea Guvernului Boc I prin plecarea PSD nu a însemnat
sfîrşitul cabinetului, ci a urmat Guvernul Boc II care, şi
el, s-a perpetuat într-un interimat prelungit, guvernînd
fără să guverneze etc.).
Convergenţa politică o dau exclusiv
interesele materiale şi de obţinere a puterii simbolice, nu
principiile. Faptul duce la o altă caracteristică importantă a
jocului de pe scena publică a acestor ani: opoziţia se face în
interiorul puterii, între partenerii aflaţi la guvernare şi
în afara politicii (de către presă, societatea civilă,
lideri de opinie neînregimentaţi). În schimb, opoziţia
parlamentară devine inoperantă prin ralierea ei la una dintre cele
două tendinţe afirmate în cadrul coaliţiilor de guvernămînt.
La nivelul orientărilor politice, în
România actuală se afirmă liberalismul iliberal (cel care,
înrolînd energii şi oameni, logistică şi sloganuri sub
flamura liberalismului, nu slujeşte principiile acestuia, se abate
de la ele sau chiar le combate teoretic şi practic, nedenunţîndu-le
însă drept altceva), stînga fără stîngă (cea
care se defineşte astfel prin opoziţia faţă de extrema stîngă,
dar nu şi în raport cu dreapta ori cu populismul) şi dreapta
conservatoare ciocoiască (în absenţa condiţiilor care puteau
favoriza – economic şi cultural – o asemenea tendinţă
conservatoare).
Faţă de casta superioară formată,
în acord cu Constituţia, de politicieni şi birocraţi
(funcţionarii de stat), accesul celorlalţi cetăţeni la resursele
materiale şi simbolice se face după sistemul arhaic al
fidelităţilor de clan. Criteriile promovabilităţii sînt
obedienţa absolută faţă de şef, indiferent de împrejurări,
şi zelul în a-i îndeplini acestuia „politicile“.
Meritocraţia rămîne un vis aureolat, dar utopic, al
societăţii româneşti.
În fine, pe mai departe, economia
nu este convergentă, ci divergentă şi la nivelul orientării către
pieţele muncii şi de desfacere, şi la cel al dezvoltării
ramurilor, şi la cel al performanţelor. Chiar dacă depinde tot mai
mult de configuraţiile planetare şi zonale, de tendinţele
universal sesizabile – ca în cazul crizei din 2008-2009 –,
performanţele ei depind încă într-o prea mare măsură
de interesele punctuale şi de voinţa puternicilor României,
ale căror interese transgresează nu numai interesul public şi
naţional, ci şi limitele legii – cu complicitatea vinovată a
sistemului care, teoretic, ar trebui să apere legea –,
asociindu-se, în condiţii diverse, tot mai mult şi mai
inventiv, cu infracţionalitatea internă şi internaţională
(mafiile). Ca un rezultat direct al acestor complicităţi diverse –
unele legale şi la vedere, „constituţionale“, altele ilegale şi
invizibile, dar cu mare impact –, în absenţa unor legi care
să prevină asemenea configurări ale unor centre de putere private
şi discreţionare, s-au conturat „moguli“ ce concentrează şi
centralizează capitalul în ample trusturi complexe, deţinînd
atît putere economică, cît şi simbolică (prin
controlul asupra unor televiziuni, radiouri, ziare şi reviste, ca şi
prin dreptul de decizie editorială).
Campania electorală pentru
prezidenţialele din 2009 a însemnat, din acest punct de
vedere, o confruntare vizibilă, făţişă, a celor două alianţe
principale, conjuncturale, de moguli în competiţie pentru
deţinerea, fie şi momentană, a puterii cu ajutorul sprijinitorilor
lor politici direcţi. Ea aduce, deci, în prim-plan accentuarea
şi accelerarea rapidă a competiţiei pentru resursele ţării între
cele două conglomerate „mogulare“ (Voiculescu – Patriciu –
Vântu, respectiv Cocoş – Videanu – Bobby Păunescu), pe
fondul crizei economice exacerbate de criza politică indusă de
războiul civil instituţional şi de rapidele faceri şi desfaceri
de alianţe politice, sub constrîngerea rarefierii resurselor
în condiţiile recesiunii globale şi naţionale şi în
dispreţul vădit faţă de priorităţile întregii ţări, ale
restului populaţiei. Reforma parlamentară anunţată de
Referendumul băsescian, ca şi reformarea clasei politice nu se pot
face fără suportul consistent al unei majorităţi parlamentare.
Cum este improbabil ca acesta să fie obţinut în virtutea unei
renunţări de bună voie la privilegii, reforma sistemului se va
amîna sau va fi realizată prin mijloace neconstituţionale.
Absenţa unei strategii coerente şi inteligente, precum şi a unor
politici convergente de punere în practică a acesteia, pentru
depăşirea crizei economice, ca şi specificul vieţii politice
româneşti evidenţiat mai sus vor adînci, în loc
să atenueze, criza economică în perioada imediat următoare,
riscînd să arunce populaţia României în abisurile
inflaţiei, ale incapacităţii de plăţi şi ale reducerii drastice
a nivelului de trai.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters