OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un val de proteste răsună şi ajunge pînă la noi din însorita Cuba. Nu pe muzică de Buena Vista Social Club, ci cu vociferări aprinse şi ţipete de mînie. O lume care protestează. Proteste din Cuba cu plaje imense, rom şi prostituate de calitate şi revo-luţia permanentă a lui Che Guevara. Cuba fostă şi a lui Hemingway şi ajunsă doar a lui Fidel Castro şi a acoliţilor lui. Evident, de „stînga“, o stîngă revoluţionară, care perpetuează ceea ce deja s-a dovedit un regim falimentar. Comunismul cubanez trăieşte şi supravieţuieşte din reminescenţele elanului revoluţionar anticapitalist şi antiamerican. Deja desuet, ca şi cel nord-coreean. Dar în consonanţă cu regimurile populiste din Bolivia şi Venezuela, într-un continent unde a fi de stînga este o realitate şi a fi de dreapta înseamnă să slujeşti dictaturi reacţionare şi conservatoare. Şi să perpetuezi nedreptatea socială. Democraţia pluripartinică de tip occidental pare o caricatură în mîna militarilor sau a unor demagogi de tip Fujimori. Cel din Peru, care, după ce l-a învins pe un realmente democrat de talia lui Vargas Llosa a fugit cu coada între picioare în Japonia strămoşilor. Cuba face parte dintre ţările unde sînt regimuri  „populare“, dar unde se trăieşte cu pumnul în gură şi nu cu el strîns şi ridicat în sus. Regimul de la Havana  nu reuşeşte să le dea de mîncare oamenilor, dar nici nu reuşeşte să închidă gura tuturor celor care spun adevărul în faţă. Ceva nu e în ordine, compañeros!

 

De aceea libertatea cuvîntului în Cuba este un risc, de aceea puşcăriile din frumoasa insulă unde s-a dus Mikoian să negocieze criza rachetelor lui Hruşciov, sînt încă pline de disidenţi. Şi de cei care gîndesc liber sau spun şi altceva decît conducătorul lor iubit. Lider maximo, nemaximo, o sumedenie de bravi lideri de conştiinţă sînt trataţi cu brutalitate şi maltrataţi vîrtos, pînă ce-şi dau şi duhul. De aceea în Cuba ies să protesteze sute de femei. Mame şi soţii de deţinuţi politici, unii mor, alţii sînt în greva foamei. Femei care sînt bumbăcite în cel mai tradiţional stil miliţienesc. Aţi observat că pe uniforma organelor de ordine din Moscova, care, mai zilele acestea, îmbrînceau şi „umflau“ protestatarii anti-Putin, scria tandru acel cuvînt dădător de fiori precum „Miliţia“? Şi ne aducem cu duioşie aminte cum ofta fostul nostru ambasador la Havana, dulcele fost primar de Iaşi, Constantin Simirad, fostul pesedist notoriu devenit obscur militant băsescian, cum că e păcat că nu reuşim să exportăm mai mult vin de Cotnari în Cuba! Ce vis frumos, really!

 

Dar, ne întrebăm noi, iute şi cu melancolie, de ce nu reuşesc românii să se solidarizeze între ei pe aceleaşi principii şi idei democratice? Un distins eseist român, dedat activ, în ultimii ani, şi militantismului politic autohton, amintea cu tandreţe erudită despre relaţia dintre politică şi retorică, făcînd o directă trimitere la Etica nicomahică a lui Aristotel. Emoţionant, mai ales că lumea reală în care trăim este cea a lui Traian Băsescu, Cătălin Voicu şi Gigi Becali şi nu lumea înţelepciunilor legate de inteligenţă şi caracter, livrate elegant de comentatorul Stagiritului.

 

Stînga comunistă aflată la putere în Cuba, stînga necomunistă aflată la putere în Rusia au un suport comun. De a aglutina în jurul unei personalităţi întreg etosul şi patosul unei naţiuni. E bine, e rău, ştim doar că nu e democratic şi că riscurile sînt mari. Dincolo de profesionalizarea politicii şi a politicienilor, dincolo de „etica nicomahică“ şi de estetica corupţiei şi a aranjamentelor de culise, promovată de şcoala lui Cătălin Voicu la Bucureşti, rămîn celelalte chestiuni grave ale actualităţii social-politice imediate. Încercările de a forţa existenţa unei drepte care nu există ni se pare inutilă, într-un moment în care asistăm la degringolada unei stîngi uzate de o retorică defazată şi o corupţie greu de ascuns. O etică transpartinică şi un val de solidarizare în jurul ideii de reală democraţie ar fi mult mai utile românilor – şi celor vorbitori de maghiară – decît scrîşnitul din dinţi la presupuse haiducii ideologico-teoretice. România şi românii se confruntă cu probleme reale, ca să ne permitem s-o transformăm într-un forum de interminabile dezbateri fără nici un ecou la nivelul maselor. Faptul că la Ministerul Agriculturii se dau sporuri pentru... „radiaţii“, iar cei 500 de angajaţi au salarii mult peste media obişnuită ni se pare semnificativ pentru absurdul cel de toate zilele. Dar orice se poate remedia, la urma urmelor, de ce să nu primim cu toţii un spor pentru „radiaţii“ sau „iradiere“?