OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Erwin Wickert
Die glücklichen Augen. Geschichten aus meinem Leben
Deutsche Verlagsanstalt, Stuttgart-München, 2001, 542 p., 25,00 Euro


Intre anii 1971 si 1976 Erwin Wickert a fost ambasadorul Germaniei Federale la Bucuresti. La Deutsche Verlagsanstalt din Stuttgart au aparut de curind memoriile fostului ambasador, intitulate: Ochii fericiti. Povestiri din viata mea. Din cele 542 de pagini ale cartii, 200 sint dedicate sederii sale la Bucuresti.
„Nimic nu l-a multumit. Pesimismul sau se reflecta in fiecare propozitie pe care o rostea. Noul an il ingrijora. Situatia politica a lumii este instabila. Relatiile romano-germane stagneaza.“ Astfel sintetizeaza Erwin Wickert prima intilnire intre patru ochi cu Nicolae Ceausescu, fostul lider de partid si de stat, care timp de un sfert de secol a condus Romania cu mina forte. Intilnirea a avut loc la scurta vreme dupa ce, in anul 1971, Erwin Wickert a fost numit in functia de ambasador al Germaniei la Bucuresti. A fost perioada destinderii Est-Vest, iar Nicolae Ceausescu se bucura inca de sprijinul tacit al puterilor occidentale, care ii apreciau politica de independenta fata de Moscova. Profitind de imaginea pozitiva a lui Ceausescu, regimul incearca sa-l convinga si pe ambasadorul german de necesitatea sprijinirii financiare a Romaniei.
Multi politicieni germani care au vizitat in anii ’70 Romania au cazut in cursa minciunilor propagandistice oferite oaspetilor straini drept adevaruri. Fiind un observator atent la tot ce se petrece in jur, diplomatul german recunoaste cu repeziciune chipul hidos al politicii lui Ceausescu, care a fost imitat de intregul aparat administrativ, diplomatic si politienesc. In spatele fatadei oficiale, Wickert descopera toate acele insusiri negative care au dominat societatea romaneasca a anilor ’70 si care, parca, se concentrau in figura lui Ceausescu, cel care devine astfel chintesenta insusirilor negative tipice pentru comportamentul aproape generalizat si interiorizat nu numai de profitorii regimului: smecheria, delasarea, minciuna institutionalizata, furtul, inselaciunea, coruptia, lichelismul, prefacatoria, linguseala, necinstea, lipsa de punctualitate, diletantismul superficial.

Pentru a obtine totusi bani din partea Germaniei, Ceausescu incearca sa convinga Bonn-ul ca ar trebui sa-i plateasca Romaniei recompense pentru victimele nazismului. Partea germana refuza sistematic aceste cereri, pe motiv ca Romania antonesciana fusese aliata Germaniei hitleriste. (La ordinul lui Ceausescu s-au intocmit liste fictive cu victime, care au fost predate Germaniei. In timpul vizitei sale oficiale la Bonn, dictatorul roman a incercat inca o data sa joace – fara succes – cartea recompenselor.) O alta sursa de venituri a fost spionajul economic si politica de emigrare a etnicilor germani. Wickert mai dezvaluie ca practica vinzarii germanilor se afla in plina desfasurare in perioada cind a devenit ambasador. Modelul pentru acest negot fusese initiat deja in perioada lui Gheorghiu-Dej (care in anii ’50 s-a inteles – initial – cu Israelul sa admita emigrarea evreilor in schimbul unor sume importante). Fostul ambasador ofera si detalii asupra sumelor platite pentru fiecare emigrant german: 1800 de marci pentru un cetatean neinstruit, 5500 pentru studenti, 7000 pentru un student in ultimul an de facultate, 11 000 pentru absolventii unei Universitati, 2900 pentru un muncitor calificat. Banii astfel obtinuti fusesera preluati de catre agenti de Securitate care soseau in Germania. Deoarece pentru acest negot intre Romania si Germania exista doar o intelegere verbala, Bucurestiul cerea bani gheata. Sumele obtinute au fost transportate, in valize, direct in Elvetia, unde banii au fost depusi pe conturi necunoscute.

Erwin Wickert descrie si obsesiile politice ale lui Ceausescu, obiceiurile de curte si de vinatoare, primirile oficiale, frica de omniprezenta Securitatii, cotidianul cenusiu al Capitalei, situatia minoritatii germane, teroarea politiei politice, sicanele autoritatilor. Totodata autorul memoriilor le ofera citititorilor o imagine veridica a situatiei culturale din perioada consolidarii absolutismului lui Ceausescu, care in cursul unei ceremonii bizantine devine, in 1974, presedintele tarii.
Avind multiple contacte cu lumea artistilor si a scriitorilor bucuresteni, Wickert constata o suspiciune otravitoare care blocheaza orice comunicare normala si transforma orice dialog in birfa. Desi pare a fi imun fata de birfele intelectualilor, totusi Wickert acorda crezare unor relatari nu prea magulitoare la adresa lui Paul Goma, puse in circulatie de catre scriitorul Alexandru Ivasiuc. Din discutiile cu Nichita Stanescu, Nicolae Breban sau regizorii Dinu Cernescu si Liviu Ciulei fostul ambasador afla amanunte semnificative despre scena culturala, despre cenzura, despre sistemul politic opresiv si comunismul real existent (despre care – in naivitatea lor – pina si unii vizitatori occidentali, ca de pilda politicianul crestin-democrat german Kurt Biedenkopf, cred ca ar exista „o convergenta ireversibila“ cu sistemul capitalist occidental).

Wickert i-a cunoscut si pe reprezentantii clasei politice romanesti, pe un Ion Iliescu, Manea Manescu, Ion Gheorghe Maurer, pe ministrul de Interne Ion Stanescu sau pe Emil Bodnaras, pe reprezentantii bisericilor, pe episcopul evanghelic Klein, pe episcopul ortodox Antonie Plamadeala sau pe mitropolitul Justin Moisescu (viitorul patriarh, pe care il descrie ca pe „un ostas fidel al lui Ceausescu“). Dintre toti acestia l-a impresionat cel mai mult Emil Bodnaras, pe care il descrie ca pe un politician pragmatic, antisovietic declarat – dar prizonier al sistemului comunist si ceausist.
Bazindu-si notele laconice pe fapte verificabile, traite sau vazute, Wickert le ofera cititorilor un portret obiectiv al Romaniei anilor ’70, evitind anecdotele sau colportajele mistificatoare. Cu siguranta, traducerea memoriilor lui Wickert in limba romana ar stirni un ecou favorabil in rindurile tuturor cititorilor interesati de problemele istoriei recente.