Am descoperit pe Internet o competiţie
organizată de Eustory (www.1989history.eu/competition.php),
cu tema „istoria trecerii de la comunism la democraţie“;
concursul se adresează tinerilor născuţi între 1980 şi
1989, atît în Europa de Vest, cît şi în cea
de Est. Se cer eseuri de maximum 15.000 de caractere, care ar trebui
să atingă, pentru tinerii din Est, următoarele puncte: vremurile
de dinainte (ceea ce e greu să ne imaginăm azi), vremurile de după
(testînd noul), mergînd spre Vest (explorarea
necunoscutului), venind spre Est (nou-veniţii din Europa
Occidentală).
Nu ştiu dacă voi participa la acest
concurs; în fond, modul în care se pune problema mi se
pare unul prea voios-optimist şi, prin urmare, simplificator.
Comunismul a căzut în Est, cei de acolo au avut parte de nişte
vremuri mai urîte, însă au descoperit că au în
faţă un milion de perspective, au testat plini de avînt noul,
în vreme ce vesticii au realizat ce frumoase sînt
meleagurile şi perspectivele fraţilor din Est. Altfel spus, două
Europe şi-au dat mîna peste un pod de flori, au închis
paranteza istorică care le separa şi au convieţuit de atunci
încolo în pace şi armonie. Esticii au descoperit că
există un Disneyland capitalist în Vest şi au luat-o la galop
prin noua lume plină de culori, vesticii au aflat şi ei că există
un Disneyland socialist în Est şi au pornit la pas,
îndatoritori, prin noua lume vintage, mai mult în alb şi
negru.
De fapt, nici esticii şi nici vesticii
n-au pătruns în teritoriul celălalt, cvasinecunoscut, ca
într-un Disneyland. Ce-i drept, esticii se aşteptau, poate, să
fie primiţi cu braţele deschise în paradisul
supermarketurilor din Vest, însă realitatea a fost puţin
diferită şi tranziţia din Est n-a fost deloc aşa de uşoară.
Înainte de 1989
Sînt unul dintre tinerii născuţi
în 1980. Prin urmare, pot povesti experienţa trăită a
ultimilor ani de comunism şi pe cea a primilor douăzeci de ani de
tranziţie. Nu eram prea mic, în 1989, pentru a vedea şi
pentru a ţine minte cozile interminabile la alimente, frigul din
apartamente, nemulţumirea generalizată, însă niciodată
făţişă, a oamenilor. Acestea sînt realităţi pe care pînă
şi occidentalii le ştiu şi le acceptă, în ceea ce priveşte
Estul. La ele se adaugă alte lucruri, trecute sub etichetele
„represie“ şi „cenzură“, care, pentru mine, în acei
ani, se concretizau prin frica părinţilor mei (bunicul era un fost
deţinut politic), prin interdicţia de a vorbi cu străinii despre
ceea ce se discuta în familie şi, mai ales, despre părerea pe
care mi-aş fi format-o eu, pe baza celor auzite, despre tovarăşul
Ceauşescu.
Bunicul avea obiceiul să tragă din
cînd în cînd cîte-un „cristoşii mamii lor
de comunişti“, uneori chiar în mijlocul cozii la tacîmuri
de pui, iar bunica tremura ca varga şi-l trăgea de mînecă:
„taci, Costele, nu poţi să spui lucruri din astea“. Mai tîrziu,
am aflat că bunicul nu mai avea nimic de pierdut; nu a fost lăsat
niciodată, după închisoare, să îşi termine liceul şi
toată viaţa a stat la munca de jos, la abator şi apoi la o
carmangerie, pînă s-a îmbolnăvit de inimă. Nu mai era,
probabil, un pericol pentru Partid şi pentru Stat, însă
comuniştii îi mai transmiteau, discret, prin diverşi
apropiaţi avertismente. Maică-mea, de pildă, a fost ameninţată
într-un rînd cu exmatricularea din facultate pentru
dosarul bunicului, fapt care a speriat-o rău, dar care, din
fericire, nu s-a concretizat.
Asta am aflat însă mult mai
tîrziu. Atunci îl vedeam pe bunicul cum intră în
cămara de alimente să asculte ceva la aparatul de radio Gloria –
Europa Liberă, ce altceva!? –, iar în casă plutea un aer
conspirativ, plin de o frică nedefinită. Cînd se oprea
curentul, ai mei bîjbîiau după lumînări sau, dacă
aveau combustibil şi feştilă, aprindeau lampa cu petrol. Nu lăsau
flacăra mare, de teamă să nu se vadă din stradă că avem o lampă
cu petrol. Problema încălzirii o rezolvau, iarna, cu o sobă
cu motorină, al cărei burlan fusese scos prin acoperişul blocului
cu zece etaje. Motorina, bănuiesc, era procurată clandestin. Mai
tîrziu m-am gîndit ce paradox reprezenta, pentru locuirea
urbană, un burlan de sobă trecut, în mod artizanal, prin
acoperişul blocului. Însă, tot în acele vremuri,
circulau poveşti despre oameni care creşteau porci pe acoperiş sau
capre în balcon, iar cei care locuiau la parter obişnuiau
să-şi transforme peticul de iarbă de sub geam în grădină
de zarzavaturi, închisă cu gard, aşa că viaţa urbană era o
noţiune foarte vagă.
Serile în care stăteam, cu
toţii, la lampa de gaz şi jucam Rummy sau Scrabble sau în
care, pur şi simplu, spuneam poveşti aveau, pentru mine, un farmec
aparte. Visam, desigur, la banane şi la portocale, pe care le vedeam
din an în Paşte, sticla de Pepsi era mai mult o legendă, însă
multe lucruri erau înlocuite prin producţia gospodărească
proprie. De pildă, în loc de miere sau de gem ai mei făceau
şerbet, un soi de sirop de zahăr, extrem de dulce şi, probabil,
nociv, după care însă eu mă dădeam în vînt.
Jucam fotbal în cartier, cu mingi de 35 (atît costa o
minge, 35 de lei), care aveau o durată de viaţă scurtă. De cele
mai multe ori, mingile ne erau furate de ţigănuşi sau nimereau în
grădina vreunui agricultor pensionar, care ieşea din casă şi ne
găurea, plin de sadism, balonul nou-nouţ cu un cui ruginit. „Draci
de copii, nu vă mai învăţaţi minte, nu vă mai astîmpără
Dumnezeu“ etc.
Un singur lucru mai menţionez despre
vremurile de dinainte: deşi comunismul pretindea că toţi oamenii
sînt egali şi că toţi suferim din pricina aceleiaşi raţii
alimentare, lucrurile nu stăteau deloc aşa. De pildă, în
blocul meu locuia un medic, al cărui băiat, născut tot în
1980, îmi era tovarăş de joacă. Apartamentul familiei
Vasilescu era precum un palat pentru mine, era acolo un lux şi un
aranjament al spaţiului cum nu văzusem nici în revistele
nemţeşti primite de la unchii din Germania. La Andrei acasă am
văzut pentru prima dată un televizor color, ai lui aveau maşină,
iar amicul meu îmi povestea mereu cum a făcut cu ai lui
lucruri la care eu, fiu de profesor, nici nu-mi permiteam să visez;
o astfel de realizare era, de pildă, o excursie la Varna, în
Bulgaria. Diferenţele acestea – de tipul ai sau nu ai maşină, ai
sau nu ai televizor color, care acum par infime –, făceau starea
de fapt şi mai greu de suportat.
La ce ne aşteptam
În tot acest timp, cea mai mare
parte dintre români visa la o lume mai bună. Cum ar fi trebuit
să arate aceasta? Chiar şi pentru mine, la cei nouă ani pe care îi
aveam în 1989, un lucru era clar: acea lume trebuia să fie una
fără comunism. În orice caz, trebuia ca frîiele să
sară din mîna Tovarăşului. Apoi, desigur, urmau visele de
basm ale unei populaţii flămînde şi sărace: mese întinse,
bucate nesfîrşite şi bordeie de aur. Mai tîrziu, cînd
românii au început să îşi pună în practică
visele, acestea aveau să se concretizeze în bordeie cu
termopane.
Pentru mine, a cărui fereastră spre
Vest era revista Neckermann, primită în pachete pline cu
bomboane şi ciocolată de la rudele fugite în Germania, o lume
mai bună era cea în ale cărei magazine s-ar fi găsit
produsele de acolo: maşinuţe cu telecomandă şi jocuri Lego,
roboţei cu braţe mobile şi escavatoare de jucărie în care
ar fi încăput cu totul un copil ca mine. Desigur, mi-aş fi
dorit să cobor la magazinul de sub bloc şi să găsesc la orice oră
acele dulciuri cu arome exotice, pachete de cacao, Pez-uri şi
ursuleţi Haribo, pe care le pescuiam din pachete.
Nimeni nu-şi imagina, de fapt, cum ar
fi trebuit să arate lumea cea nouă. Adulţii visau, presupun, cum
în ea fiecare român ar fi avut un televizor color, un
covor persan şi un autoturism proprietate personală. Nimeni nu se
gîndea la ce fel de guvernare ar putea urma, la corupţie şi
la furtul generalizat, la securiştii care vor prelua puterea şi la
lustraţie, la FSN şi la PSD, la Uniunea Europeană şi la NATO. Nu
cred că tranziţia, haosul administrativ, şomajul şi sărăcia
intrau în viziunea vreunuia dintre români; dacă am fi
scăpat de comunism, am fi aterizat direct acolo, în inima
Germaniei de Vest, a Angliei şi a Franţei, în cel mai bun
capitalism.
Momentul 1989
Revoluţia a venit pe neaşteptate,
într-o iarnă friguroasă, şi am scăpat repede atît de
cuplul Ceauşescu, cît şi de comunism. Atît de repede,
încît, la aflarea veştii că dictatorul şi nevasta lui
au fugit şi au fost apoi prinşi şi executaţi, mulţi n-au reuşit
să se dezmeticească. Am sperat atunci că am scăpat nu doar
repede, ci şi definitiv atît de comunism, cît şi de
comunişti. Alor mei nu le venea să creadă, mulţumeau cerului cu
lacrimi în ochi. Mulţi ani după aceea nici mie nu mi-a venit
să cred că acele zile au fost aievea; pe măsură ce înţelegeam
din ce iad ieşisem, mă pişcam din cînd în cînd
şi mă întrebam dacă toată libertatea nu e cumva un vis.
Cei care au apărut atunci la TV, în
pulovere scămoşate, pentru a alcătui nucleul Frontului Salvării
Naţionale (organizaţie care a declarat că nu doreşte puterea!)
păreau nişte bravi eroi revoluţionari. Cîteva zile am stat
închişi în apartament, cu uşa baricadată, de teama
teroriştilor. Am stins luminile şi am continuat să ascultăm Radio
Europa Liberă în cămară. Mama şi bunicul meu au tras încă
o spaimă atunci cînd au trecut pe lîngă o maşină în
care se aflau patru indivizi coloraţi, terorişti arabi, fără
îndoială, aşa cum ni se spunea la televizor. Unul dintre
pereţii blocului meu a fost ciuruit de gloanţe – nişte militari
în termen au văzut şi ei, probabil, la vreo fereastră
terorişti arabi.
Anii ’90
Copil fiind, am trecut cu seninătate
peste momentul Piaţa Universităţii din vara lui 1990, abia mai
tîrziu aveam să realizez că Iliescu n-a fost atunci victima,
ci instigatorul şi că vremurile de libertate începeau, de
fapt, cu un act brutal şi antidemocratic. Primul semn că lucrurile
nu sînt în regulă a fost, pentru mine, atunci cînd
preţurile au început să crească şi o pîine a sărit
de la 5 la 50 de lei. Iar maşinuţele cu telecomandă şi ursuleţii
Haribo întîrziau să apară pe rafturile magazinelor de
cartier. Apoi s-a deschis Selena.
Despre Selena e impropriu să spui, de
fapt, că s-a deschis. Nimeni nu ştia cine a deschis-o sau a cui
era, poveştile care circulau spuneau că Selena era „buticul
navigatorilor“. Pentru prima oară auzeam cuvîntul „butic“,
pînă atunci cumpărăturile se făceau la Aprozar, la Gostat,
la Alimentara sau la Magazinul universal. Tot atunci am auzit şi
alte cuvinte ciudate: „bişniţar“, „şmenar“, „valutist“
– noile meserii ale momentului. Înainte de Selena, în
spaţiul comercial din gangul de sub blocul meu fusese un soi de
magazin de articole sportive, de unde îmi cumpăram muşte şi
greieri de cauciuc pentru pescuit, bune pentru a se război cu armata
mea de indieni din plastic. Magazinul sportiv a fost una dintre
primele victime ale tranziţiei, iar buticul care l-a înlocuit
a devenit unul dintre cei mai viguroşi copii ai acesteia.
La Selena am văzut pentru prima dată
pachete întregi de gume de mestecat turceşti, de la Turbo la
Garbage Pale Kids, cartoane de ţigări Assos, Kent şi BT, blugi,
tricouri, adidaşi de import. Acum pot spune că era genul de marfă
ieftină care avea să invadeze tarabele româneşti; atunci nu
mă mai săturam să admir adidaşii cu beculeţe în talpă şi
să-mi doresc cît mai multe pachete de gumă de mestecat.
Indivizii care le vindeau nu păreau a fi navigatorii care procurau
mărfurile, aşa cum mă aşteptam eu, ci ilustrau mai degrabă
înţelesul cuvîntului „şmenar“; comerţul nu se
desfăşura la tejgheaua fostului magazin, ci ocupa tot gangul din
jur; rondourile din beton, bordurile, chiar şi pavajul formau o mare
expoziţie cu vînzare. Cînd se răspîndea zvonul că
ar veni poliţia, „navigatorii“ adunau la repezeală ce apucau
din marfă şi o tuleau. Un individ întreprinzător din vecini
a prins mişcarea şi a confecţionat o alarmă care suna precum cea
a maşinilor de poliţie, căreia i-a dat drumul la volum maxim.
Şmenarii au fugit mai repede ca niciodată şi au lăsat în
urmă aproape toată marfa, iar vecinul a trecut cu sacul în
urma lor şi a strîns. Iată ce înseamnă un capitalist
care ştie să speculeze situaţia.
Consecinţa, în viaţa mea, a
funcţionării primului butic turcesc din Constanţa a fost o
colecţie impresionantă de surprize Turbo şi o şi mai
impresionantă comoară, o adunătură de cartuşe de ţigări şi de
cutii colorate de toate felurile, pe care le-am depozitat, o vreme,
în grămezi frumos stivuite, în balconul meu. Pachetele
goale de ţigări erau monede de schimb pentru pozele cu maşini; din
cartuşe se confecţionau roboţei pătrăţoşi, pe care unii îi
foloseau ca suport de creioane, iar alţii, ca inamici principali în
luptele cu indienii de plastic. Cînd maică-mea a decretat
mutarea sau distrugerea comorii, pe motiv că adună gîndaci,
am găsit o nouă bază de operaţiuni pe balconul amicului Andrei;
cred că părinţii lui s-au chinuit apoi ani de zile să scape de
ultimele cartuşe goale şi de ultimele cutii de bere ale comorii.
După 20 de ani
Selena nu a avut, pînă la urmă,
o viaţă foarte lungă. După vreo doi ani, pe acelaşi spaţiu
comercial s-a deschis un centru de închiriat casete video
(evident, piratate – una dintre afacerile prolifice ale anilor
’90), apoi un alt magazin cu mărfuri turceşti, pe urmă un
showroom auto, iar spaţiul continuă, pînă în prezent,
să treacă prin noi şi inedite transformări. Însă
buticurile gen Selena au invadat România şi haosul lor
pestriţ, la marginea legalităţii, a devenit simptomatic pentru
dezvoltarea ei capitalistă.
Fascinaţia copiilor, care credeau că
nişte zeci de cutii din carton şi din tablă, frumos colorate, dar
complet lipsite de valoare, sînt o comoară, a devenit la
rîndul ei mania unei populaţii întregi. La început
a fost boala supermarketurilor şi a cumpărăturilor, iar ambalajul
a vîndut, ani la rîndul, o grămadă de ciurucuri
expirate, doar pentru că erau „de import“. Apoi a fost
fascinaţia bolnăvicioasă pentru kitsch, pentru faţadă, pentru
haine de firmă (sau imprimate cu embleme de firmă), pentru maşini
de prost-gust şi pentru vile cu turnuleţe. Cei mai mulţi bani ai
românilor care au prins „cheag“ salahorind în
străinătate spre asta s-au dus: ostentaţie şi faţadă,
achiziţionarea unor cutii cît mai mari, bune să ia ochii,
însă la fel de goale precum cutiile noastre de carton.
Politica românească
postdecembristă a semănat şi ea cu viaţa unui butic semilegal, în
care bişniţarii la cravată au învăţat cu timpul să
renunţe la cuvintele urîte („tovarăşi“, „provocare“,
„golani“, „legionari“) şi să-şi tragă peste unghiile
murdare mănuşi. Cu fiecare mineriadă, cu fiecare împrumut de
la FMI, cu fiecare guvernare dezastruoasă, acel paradis al
bunăstării nemţeşti părea însă tot mai departe. S-au
vehiculat tot felul de teorii ale conspiraţiei: securiştii au
preluat puterea, ei trag şi acum frîiele ţării, alături de
foştii nomenclaturişti şi de agenţii KGB infiltraţi. Puterile
străine nu vor ca România să se dezvolte, ceea ce ele doresc
e ca mîndra noastră ţară să rămînă o eternă piaţă
de desfacere şi o sursă de mînă de lucru ieftină.
Unele teorii de acest fel sînt,
fără doar şi poate, ecoul celui din urmă discurs al tovarăşului,
înainte de huiduiala populară, cînd îndemna
oamenii să se unească împotriva elementelor străine
rău-voitoare, care doresc să ducă la ruină paşnica Românie.
Am cunoscut securişti (părinţi ai unor colegi şi prieteni de-ai
mei) care nu s-au descurcat deloc în postcomunism, s-au lipit
de pahar şi au rămas veşnic nostalgici după vremurile lui
Ceauşescu, aşa cum sînt, probabil, securişti care s-au
adaptat din mers şi care au devenit patroni de succes.
Ar fi putut lucrurile să fie altfel?
Am fi putut să trecem mult mai ieftin (în privinţa costurilor
sociale) şi mult mai elegant la capitalism? Am avut vreodată cu
adevărat şanse să ajungem în douăzeci de ani în acel
paradis nemţesc în care e acum fosta Germanie de Est? Greu de
spus. Cred că, dincolo de orice teorie a conspiraţiei, ceea ce s-a
întîmplat e dezvoltarea liniară a datelor care existau,
chiar în 1989 în societatea românească. Dintr-un
popor temător, lipsit de iniţiativă şi învăţat cu
obedienţa – sau, mai rău, cu slugărnicia şi delaţiunea – nu
poţi face peste noapte un conclav de întreprinzători. Şi,
fără regulile stricte ale statului poliţienesc, teama s-a
transformat după 1989 în obrăznicie, docilitatea a devenit
spirit de turmă şi ostentaţie fără fond, iar obedienţa şi-a
scos colţii şi a trecut în agresivitate. Şi unele, şi
celelalte sînt feţe ale aceluiaşi temperament.
Pînă la urmă, ursuleţii Haribo
şi maşinile cu telecomandă au apărut, alături de cele mai multe
produse pe care le vedeam în Neckermann şi în magazinele
de cartier româneşti, dar sărăcia a rămas. Românii au
primit doar o parte din ceea ce şi-au dorit – supermarketurile şi
ambalajele lucioase –, însă, într-un fel, ei continuă
să trăiască în vechea lor ţară, în aceleaşi cutii
de chibrituri cu titlu de apartament şi în aceeaşi nepăsare
scîrbită pentru ceea ce e în jurul lor. E incredibil
cum, chiar în centrul Bucureştiului, continuă să existe
gropi de gunoaie şi zone care arată ca după bombardament, la fel
ca pe timpul cînd ţara era a Statului comunist, nefiind,
practic, a nimănui.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters