OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„De ce le e frică, nu scapă“. Cui îi este frică? Parlamentarilor. De ce le-ar fi frică? De perspectiva de a se vedea împuţinaţi şi obligaţi să se înghesuie într-o singură cameră legislativă, dacă românii vor vota „Da“ la referendumul convocat de preşedinte pe 22 noiembrie, odată cu primul tur al scrutinului pentru funcţia supremă. Sloganul este valabil pentru toţi, inclusiv pentru cel care îl foloseşte pe post de bici electoral pe spinarea clasei politice, încălcînd regulile jocului. Alegerile prezidenţiale din 2009 nu sînt însă despre Traian Băsescu şi despre un prim mandat convulsiv, care a culminat cu o criză politică. Sau despre Mircea Geoană şi ale sale promisiuni ce încearcă să ţină loc de program. Cu atît mai puţin par a vorbi aceste alegeri despre Crin Antonescu şi revoluţia bunului-simţ – de parcă bunul-simţ se instaurează prin revoluţie – sau despre „independentul“ Sorin Oprescu.

 

Aceste alegeri sînt despre excitaţia pe care le-o provoacă politicienilor puterea, frica irepresibilă că ar putea-o pierde şi reacţiile pe care aceasta le generează. Preşedintele în funcţie se teme pentru scaunul său. Tabăra prezidenţială riscă disoluţia dacă el pierde, deci are motive şi ea să se teamă. Ceilalţi se tem, pur şi simplu, de Traian Băsescu. Îl vor anihilat. Frica lor se transmite alegătorilor prin retorica de campanie. De la o tribună, şeful Statului le cere românilor să-l voteze, aceasta dacă nu vor ca România să intre pe mîinile lui Iliescu, Hrebenciuc, Năstase, Vanghelie, Voiculescu, Patriciu, Vîntu. Adică patronii politici ai sistemului oligarhic şi pilonii financiari şi economici ai acestuia. De la tribuna opusă, adversarii atacă modul contondent, discreţionar în care Traian Băsescu şi-a exercitat funcţia sau şi-a promovat apropiaţii, tentativele de a controla instituţiile şi de a demola Parlamentul.

 

Pe cine să crezi? Care pericole sînt reale? Din 1990 pînă în 2004, inclusiv, fronturile politice au fost clar delimitate, dilemele mai puţine, iar compromisurile la urnă, suportabile. Traian Băsescu este, în ultimă instanţă, produsul politic al unui astfel de compromis acceptabil şi, mai ales, necesar. În 2004, devenise major riscul perpetuării şi consolidării Administraţiei Năstase. Una sinonimă cu corupţia, la nivelul percepţiei publice. Ulterior însă, justiţia nu a reuşit să certifice prin sentinţe acest blam. Ce nu mai necesită demonstraţie era presiunea constantă pe care regimul Năstase o exercita asupra presei. De atunci, România a experimentat toate formulele de guvernare democratic posibile şi a ratat majoritatea proiectelor de reformă pe care aderarea la Uniunea Europeană le impunea. Alianţa „Dreptate şi Adevăr“ a liberalilor şi democraţilor a reuşit să izoleze PSD, dar nu a rezistat, sabotată de un preşedinte care a camuflat slab intenţia de a elimina PNL de pe aripa dreaptă cu formule – clişeu gen „grupurile de interese“ ce ar roi în jurul Cabinetului Tăriceanu. După ce i-a dat pe oamenii lui Băsescu afară din Guvern, PNL a guvernat oficial cu UDMR, neoficial, însă, şi cu PSD, fără sprijinul căruia nu ar fi rezistat. În sfîrşit, recesiunea a fost întîmpinată, în România, de o construcţie politică faraonică – parteneriatul întru incompetenţă dintre PD-L şi PSD. Monstrul cu picioare de lut s-a prăbuşit, dinamitat de logica electorală. Economia, leul, locurile de muncă şi investiţiile dau semne că ar putea păţi la fel.