„România este o democraţie kafkiană“

Interviu cu Norman Manea, apărut în Le Figaro

Autor: Bruno Corty | Categoria: Actualitate | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul de Norman Manea – scriitorul român de origine evreiască, stabilit la New York, publică o culegere de eseuri despre anii cenuşii ai dictaturii lui Ceauşescu, prăbuşită în urmă cu douăzeci de ani. Scriitorul român cel mai tradus în lume a cunoscut dictatura fascistă şi apoi pe cea comunistă. Opera sa este de primă importanţă pentru înţelegerea tragediei româneşti din secolul al XX-lea. (Le Figaro)

Le Figaro: Aţi plecat din România în 1986; lucrul s-a întîmplat din cauza cenzurii înverşunate, care vă masacrase romanul Plicul negru, astăzi tradus şi în franceză?

Norman Manea: La vremea aceea, Româ-nia era, din punct de vedere politic, mai mult fascistă decît comunistă. În ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu, puterea studia naţio-nalismul şi preceptele Gărzii de Fier, căci comunismul era mort. Iar fascismul românesc al Gărzii de Fier însemna o xenofobie extremă, un militarism infantil şi foarte periculos, care sacraliza moartea. Situaţia devenise într-atît de irespirabilă, încît prietenii mi-au spus: „Tu eşti un fel de democrat englez. Locul tău nu mai e aici“. Şi totuşi, nu voiam să plec din România şi din regiunea mea natală, Bucovina, care e şi pămîntul natal al lui Celan, Rezzori sau Appelfeld. Îmi găsisem un echilibru cu scrisul, un soi de refugiu în interioritate. Cînd exteriorul a devenit prea agresiv, în special din pricina cenzurii, a devenit imposibil să continui în felul acesta.

După ce aţi stat o vreme la Berlin (vorbeaţi germana), cum aţi ajuns la New York, neştiind deloc engleza?

Trecusem de 50 de ani şi gîndul m-a dus la fraza lui Cioran, care spunea că, pentru un scriitor, a-şi schimba limba e mai rău decît un dezastru mondial. Multă vreme după aceea, cînd eram întrebat în ce limbă scriam, răspundeam: în engleză ţigănească. Era ca o fisură interioară pentru mine. Din fericire, Philip Roth m-a ajutat. Mi-a spus că la New York m-aş simţi la adăpost. Şi e adevărat că New York-ul este o capitală dada a exilului. Găseşti aici toate rasele, toate dialectele, tot ce poate fi mai nebunesc.

Care a fost reacţia dumneavoastră pe 11 septembrie 2001?

M-am gîndit că voi muri. M-am gîndit că nici un loc nu era destul de departe de dezastru. Unde să mă duc? Mă simţeam, totuşi, newyorkez şi am vrut să rămîn. 11 septembrie era şi catastrofa mea. În ziua aceea, am fost convins că primejdia mă însoţea peste tot.

Citind Despre Clovni..., culegerea dvs. de eseuri, nu ştii dacă să rîzi sau să plîngi în faţa spectacolului pe care-l oferă epoca Ceauşescu...

România este o combinaţie stranie de burlesc şi bizantinism. Orice adevăr este ascuns, iar poporul poartă măşti care seamănă uneori ca două picături de apă cu chipurile pe care vor să le ascundă. După douăzeci de ani de la căderea tiranilor, descoperim, odată cu deschiderea dosarelor de Securitate, că mulţi dintre cei pe care-i respectam erau necinstiţi. Descoperim că 80% din preoţii la care oamenii mergeau să se spovedească erau informatori ai Serviciilor Secrete. Astăzi, România este o democraţie kafkiană, în care se adună retorica, demagogia şi populismul vulgar.

În 1992, în exil, aţi publicat Felix culpa, un text referitor la trecutul fascizant al lui Mircea Eliade, mare personalitate a literelor româneşti, text care a provocat un scandal imens în România.

Felix culpa n-a provocat un scandal Eliade, ci un scandal Manea! Naţionaliştii aflaţi la putere au denunţat o conspiraţie străină, care căuta să distrugă o glorie naţională. În presă au fost publicate desene reprezentîndu-l pe Iisus crucificat, un mod foarte clar de a sublinia o dată în plus rolul complotului evreiesc.

În 1996, un alt seism, odată cu publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian (1907-1945), care înfăţişează România fascistă.

Jurnalul lui este lucid, onest. Publicarea sa n-a căzut deloc bine puterii în funcţiune, care a fost cît pe ce să afirme că era vorba de un fals. Manuscrisul a fost încredinţat de către fetele sale unui comitet de scriitori români din exil, din care făceam parte şi eu. Deci pot confirma că manuscrisul e autentic!

Recent a apărut un eseu despre Sebastian, care aduce unele nuanţe asupra personajului şi arată, de exemplu, că, în perioada în care a fost jurnalist, a cochetat cu extrema dreaptă. De fapt, el era o fire slabă şi admira oamenii puternici. Voia să facă parte din elita intelectuală a ţării şi se simţea defavorizat pentru că era evreu. Avea un fel de candoare, credea în prietenie, mai ales în cea a lui Eliade.

Îi persiflaţi pe compatrioţii dvs., văzîndu-i drept nişte oportunişti patentaţi: de la o mie de comunişti în 1945 la patru milioane sub Ceauşescu.

Folclorul românesc este formidabil, politica e un dezastru. Închipuiţi-vă că, la o zi după moartea lui Ceauşescu, patru milioane de membri ai PC au devenit anticomunişti isterici, obsesivi, mînaţi de o furie extraordinară. Se simţeau vinovaţi şi voiau să dovedească lumii că iubeau libertatea.

Acordarea Nobelului Hertei Müller, scriitoare născută în România, dar de limbă germană, v-a surprins?

A fost o surpriză inclusiv pentru ea! Ceea ce e amuzant este faptul că a învăţat româneşte la vîrsta de 15 ani şi că ea însăşi recunoaşte că nu are legătură cu literatura română. Cu toate acestea, toate romanele ei vorbesc despre România şi despre dictatură, ca şi ale mele. Ştiţi, Nobelul este o obsesie şi o isterie naţională. România este o ţară plină de frustrări. Dar dacă l-aş obţine eu, ar fi în mare încurcătură! Gîndiţi-vă că, într-o revistă literară, un jurnalist democrat a scris că alegerea unei scriitoare române de origine germană este o nefericire mică în comparaţie cu ce ar fi putut însemna un Nobel acordat unui român de origine maghiară sau evreiască.

Interviu realizat de Bruno Corty

Traducere din franceză de Adina DiniŢoiu

Recomanda articolul prin:

Etichete: norman manea

Comentarii utilizatori

Kafkaboris marian - Vineri, 4 Decembrie 2009, 08:12

comparaţia, stimate Norman Manea, este abuzivă, Kafka era în faţa uneo ordini a absurdului, ca să zicem aşa, noi ne aflăm în faţa dezordinii caragialeşti, a orientului lui Ion Barbu, cu totul altceva.Nu orice absurd este kafkian sau ionescian.